Imaginează-te te rog în următoarea scenă. Un coleg (sau o colegă) te jignește sau, mai precis, emite o serie de sunete pe care creierul tău le traduce drept jignire. Cu acest gând în minte, te simți rănită în amorul propriu (că doar nu în al străbunicii demult plecată). Simți mânie și, totuși, nu ripostezi, deoarece ai învățat să te controlezi, fiindcă e lucru urât să te manifești agresiv precum ”creatura” lipsită de minte din fața ta. Sau, pur și simplu, ești o persoană mai controlată (decât norma) din esența ta biologică.
Să însemne asta acceptare? Oare ți-ai acceptat emoția de mânie? Sau o tolerezi, așa cum tolerezi și pe nerodul de coleg sau pe neroada de colegă? Te întreb. În raport cu experiența ta psihologică, ce fel de atitudine crezi că ai adoptat? E de acceptare sau de toleranță?
Intuiești o diferență? Într-adevăr, ele nu sunt identice. Diferența psihologică e dată de conștientizarea ei și opțiunea ta de la nivelul sinelui conștient. Pe nivel psihologic, când tolerezi jignirea colegei tale, ai intrat în luptă cu experiența interioară, adică te fragmentezi psihologic. O parte din tine ”acceptă” jignirea, iar o altă parte vrea să riposteze. Te-ai pricopsit cu un conflict interior de toată frumusețea. Iar tu probabil crezi despre tine că ești o persoană tolerantă. Așa este, doar că pe jumatate. Pe nivel (concret) relațional, maschezi conflictul lăuntric cu o atitudine amabilă sau glumeață vizavi de neroada ta colegă. Iar pe moment te simți bine sau în control (ce ironic!).
Se cheamă că poți tolera prezența creaturii lipsite de minte. Tu n-o accepți, ci o tolerezi, adică trăiești alături de ea abia așteptând să plece, să o ataci, s-o eviți sau îi urezi s-o pățească într-un fel sau altul (wishful thinking). Când tolerezi, ignori deranjul psihologic (îl negi, îl raționalizezi sau îl reprimi). Metaforic, te închizi față de el sau încerci să-l bagi sub preș.
Această atitudine implică un cost psihologic, adesea, neconștientizat. Îți mănâncă la propriu resursele și îți face viața dificilă pe termen lung. Conflictul interior și tensiunea asociată te consumă atât fiziologic cât și psihologic. Mai mult, poate duce la evitarea relației cu dânsa, lighioana, care sălășluiește la biroul de alături. Ceea ce va întări tensiunea interioară și poate duce la ostilitate sau, dincontră, la teamă.
Prin contrast, acceptarea e o preferință personală. E o experiență intimă și, te rog, nu o confunda cu comportamentul (sau acțiunea concretă). Nimeni nu are acces la ea și depinde în întregime de decizia ta. E ca și cum îți dai acordul ca persoana din fața ta să te jignească, iar tu să te simți jignită, mâhnită sau furioasă. Cum faci? Menții un contact conștient cu această experiență și trăiești din plin ecoul emoțional (ușor de zis). Nu vei fugi de el, nu-l judeci, nu te critici și nici nu te blamezi și nici nu sari impulsiv la jugulara ”lighioanei” (strategiile obișnuite). Nici nu evadezi mental adoptând, eventual, o ipostază de observator. Ba dincontră. Ești complet deschisă (dispusă). Primești experiența din plin. Lași emoția să fie înlăuntrul tău. O lași să te tulbure, să o simți prin piele, atentă fiind la senzații și gânduri. Ești complet prezentă în experiență. Nu doar în interior, ci și în exterior. Tu nu negi realitatea. Nu o distorsionezi. În percepția ta, creatura te-a jignit, iar tu o simți din plin. Lași experiența (oricare ar fi ea) să se manifeste inlăuntrul tău și o însoțești cu atenția. Aceasta este acceptarea, care poate fi învățată la fel cum un copil învață să scrie și să citească.
Spre deosebire de toleranță, acceptarea nu ne compromite consistența psihologică. Nu ne fragmentează. Ba mai mult, se pare că amplifică wellbeing-ul.
Însă, cum vei răspunde concret în situația dată, sau, în scenariul nostru, cum vei negocia relația cu ”creatura”, e o altă poveste.