Aud de oameni care, declară ei, preţuiesc clipa. „Carpe diem” a devenit pentru aceştia un dicton, un deziderat spiritual. Ei consideră ca fiind de mare preţ să trăieşti în prezent. Să fi ajuns la această preţuire în urma unor experienţe personale revelatoare combinate cu ingestia de filosofie orientală (sau de ciupercuţe buclucaşe)?
Nu am nimic împotriva preţuirii clipei. Ar fi absurd s-o irosim, deoarece ştim bine că o clipă e trecătoare. Nimeni nu vrea să rateze clipa. Dacă te afli în turism printr-un oraş exotic, nu te vei plimba cu ochii închişi. E de la sine înţeles că vei face plimbarea cu ochii larg deschişi. Nu vrei să-ţi frustrezi curiozitatea sau dorinţa naturală de explorare activată de locaţia exotică în care te afli câteva zile.
Filosofia „carpe diem” este o filosofie a plăcerii. Limitarea la momentul prezent nu are nimic sfânt sau spiritual. În cuvinte mai cinice, o viaţă în care preţuieşti clipa mi se pare totuna cu a trăi asemeni hamsterului sau câinelui tău de companie. E adevărat, poţi găsi o senzaţie a plăcerii în experienţa clipei. Dar la fel de bine poţi găsi o neplăcere. Nu ştii ce-ţi va aduce următoarea clipă. Dar tu te orientezi, natural, spre o experienţă plăcută şi cauţi să eviţi durerea şi suferinţa.
Înţelegi şi tu, fiind unul dintre cititorii fideli, că nu are nimic mai mult. E o filosofie a recompensei imediate. Nu are nimic profund şi nici încântător sau, dintr-o altă perspectivă, este atât de încântătoare pe cât este bucuria unui câine ce dă din coadă, foşnind pe lângă stăpânul său.
Impresia mea e că naivitatea sau prostia umană face din ideea lui Horaţiu o experienţă înălţătoare spiritual. Mai ales, dacă se întâmplă în căpsorul unora un amestec nefericit cu idei de sorginte budistă. Să trăieşti în „aici şi acum” nu te face o persoană mai bună, mai iubitoare, mai inteligentă, mai fericită. Cine crede altfel, cred că e într-o ureche.
Dacă îţi trăieşti viaţa ca şi cum ar fi un oraş exotic, bănuiesc că vei încerca să cunoşti cât mai mult din acest oraş. Evident, n-o poţi face cu ochii închişi. Trebuie să ţii ochii larg deschişi. Altfel, sunt mari şanse să ajungi la capătul oraşului fără să fi văzut mare lucru şi să fi înţeles ceva. Ţi se pare condamnabil? Unii oameni sau turişti o duc bine în acest fel. Aceştia nu-şi propun să viziteze. Dincolo de propriul cartier nu vor să călătorească. Să fie ea, o persoană mai puţin bună decât tine? De ce ar fi plimbarea prin oraş cu ochii larg deschişi un lucru cu valoare morală?
Ah, am înţeles. Te referi la o bunătate sufletească. Te afli în registrul psihologic, nu moral. Probabil acele persoane animate de o intensă dorinţă de explorare devin si oameni mai buni (la sufletul muritor). Mai depinde de circumstanţe obiective (depinde de oraşul în care te afli şi de oamenii întâlniţi) şi de unele variabile de personalitate. Să-ţi reamintesc că oamenii sunt diferiţi şi niciodată similari, nici măcar când sunt echipaţi cu acelaşi cod genetic. Aşadar, turiştii cu o mare curiozitate nu sunt neapărat mai buni decât cei cu puţină curiozitate. Dar cu siguranţă sunt mai bogaţi în cunoaştere.
Filosofia clipei te limitează în cunoaştere. Eşti doar o fiinţă preocupată de clipa prezentă şi, cel mult, de clipele imediat următoare. Eşti cu atenţia orientată spre beneficiile imediate. „Să-mi fie bine. Hai, să mă bucur!” îşi repetă ca o mantră în sinea sa clientul unei filosofii a clipei. Nu trăieşte pentru nimic decât pentru bucuria imediată a clipei. Nu există anticipare, nu există scopuri, planuri şi nici decizii mari. Nici aspiraţii, idealuri şi viziune.
Nu există nicio diferenţă de viaţa unui câine în mijlocul unei haite. Pe undeva mi se pare firesc (natural) ca această fiinţă să ajungă în stăpânirea unui animal puternic conform regulilor de haită. În mod natural, animalele aflate în vârful ierarhiei vor ţine sub control animalele din rangurile inferioare. Într-un fel, cumva, nenatural, printr-o influenta educaţională orientată de autonomie, unele animale se vor elibera de constrângerile naturale ale traiului în haită. În consecinţă, registrul relaţiei ar fi complet diferit. O relaţie bazată pe autonomie provoacă liderul de haită la negociere. Iar negocierea consumă glucoză şi timp. Puţine animale din vârful ierarhiei sunt dispuse să facă această investiţie. E facil şi la îndemână, exersat în mii de ani, controlul autoritarist bazat pe putere (câinească) în care scopul animalului superior în rang trebuie să devină şi scopul celui inferior.
În faţa acestei ordini naturale, un firesc al istoriei evoluţioniste, orice câine poate face o alegere. D-zeule, ce am zis! Mă gândeam la individul homo sapiens care, spre deosebire de rudele lui mai îndepărtate, câinii adică, poate face o altă alegere. Un câine nu poate face asta. De fiecare dată, va fi învins de dorinţa recompensei imediate. Un câine cu chip uman va fi atras nu numai de gratificaţia imediată, ci şi de recompensele ce-l privesc doar pe el. De obicei, ca orice câine indiferent de gradul de civilizaţie, va căuta să obţină numai pentru el (scopuri egoiste) şi rudele sale (determinism biologic şi cultural).
„Cerul şi pământul sunt neîndurătoare şi tratează miriadele de creaturi ca pe nişte câini de paie.” (Lao Tzu)
Însă, specimenul homo sapiens nu este un câine de paie si atat. Este un animal inteligent echipat cu o minte ce-i permite să călătorească în timp. Poate, astfel, să aleagă o viaţă inteligentă, deoarece e capabil de anticipare (ceva ce lipseste aproape cu desăvârşire la cetăţenii români). Ceea ce înseamnă că preţuieşte clipa, nu pentru recompensa imediată, ci pentru că urmăreşte acele scopuri nobile aflate undeva departe în viitor. Iar asta ar fi, după mintea mea, o experienţa (autentică) de transcendere.