Oamenii tind sa spună minciuni. Poţi interpreta enunţul meu ca tendinţă probabilistică. Nu afirm ca tu, cititorul, eşti un mincinos sau mincinoasă. Poate nu eşti sau poate eşti relativ la contextul social. Ca să nu facem teoria chibriturilor sau branţurilor, cum vrei, putem trece la ideea de esenţă.
Antonimul minciunei e adevarul. Când minţi eşti nesincer(ă), adică nu declari adevărul. (Ce noutate, Seramis, mi-a stat mintea-n loc!). O minciună e atunci când declari altceva decât adevărul tău interior (şi, da, face parte din realitatea subiectivă). Optezi pentru minciună. Tăcerea se pune? Unii aleg refuzul de a răspunde. De ce ai lăsa uşa deschisă fanteziei unei alte persoane, nedeclarând nimic? Prin muţenie vei oferi spaţiu unor scenarii imaginate de o altă persoană. Sigur, că ar putea să-şi ţină fantezia în frâu. Să fie conştientă de caracterul neverosimil sau speculativ al propriilor scenarii produse de mintea sa. Caz în care, scenariile (sau scenarita) devin problema „scenaristului”. Dar nu e lucru uşor. Creierul fabrică spontan gânduri şi imagini.
Întorcându-ne la minciuni, putem crede că avem două tipuri de minciuni. Una declarativă şi o alta mută. E simplu de distins între cele două. Când o persoană oarecare crede un lucru xy şi, totuşi, declară un alt lucru xx, înseamnă că minte. Nu dezvăluie adevărul (interior) sau ceea ce crede, adică acel lucru xy aflat în minţişoara sa. De ce? Deoarece e nesinceră? Nu, probabil, pentru că lucrul xy reprezintă o ameninţare (simbolică, da?). Lucrul xy are un potenţial anxiogen (de ex, consecinta pedepsei) şi e mai confortabilă nevoilor sale momentane o minciună (nevinovată!:)) xx. Pe de altă parte, minciuna mută e atunci când o persoană crede „x”, dar nu declară nimic, iar tu poţi crede ce vrei mata conform fanteziilor dumitale.
Aici avem o diferenţă de nuanţă. Tu dacă nu dezvălui despre tine, nu înseamnă automat că minţi prin tăcere. E limpede pentru oricine. Însă în cazul în care îţi e cerută opinia, dar tu alegi să păstrezi tăcerea, se cheamă că minţi? Sau, eşti acuzată de un fapt, dar tu nu declari nimic, se cheamă minciună? Tu deţii un adevăr sau crezi un lucru „x” în raport cu un eveniment (sau altceva), dar preferi să nu-l dezvălui. Putem crede despre tine că esti onestă sau nu? Sau minti prin muţenie?
De ce n-ai declara ceea ce crezi ? Dacă tu crezi „x” despre o persoană, un eveniment, o situaţie, de ce n-ai declara „x”, dată fiind situaţia în care te afli. Spre exemplu, poate nu vei striga pe stradă că preferi sexul promiscuu, însă vei declara asta în contextul unei discuţii pe subiect (sensibilitate la context)? Un alt exemplu, vei dezvălui (sau sherui, în romangleză) partenerului tău, că ai fantezii cu fostul când eşti excitată?
Înţeleg. Vrei să-mi spui că, deşi sinceritatea e dezirabilă, există unele limite în exprimarea sinceră. Limite alese de cine? Sunt ele negociate cu partenerul (partenera) ta? Probabil. Deşi, înclin să cred că nu. Până unde poţi apăsa pedala sincerităţii? Unii sunt de părere că o relaţie intimă devine tot mai profundă când faci exerciţiul sinceritaţii până la capăt. Dacă apeşi pedala sincerităţii până la fund, te ţine motorul? Ţine de practică, te asigur.
Trecând în planul mai larg al relaţiilor, de ce n-ai fi sincer? În lumea tromboanelor sau minciunilor nevinovate (Oh, vai, dragă, ce bine-ţi şade cu noul ruj!), strică sinceritatea? Nu cred. Studiile123 ne sugerează că tromboneala (chiar şi aceia prin care îi scutim pe alţii de emoţii negative) e asociată relatiilor de proastă calitate.
Sinceritatea nu începe cu momentele grele dintr-o relaţie sau vizavi de o problemă. Nu de altceva, dar e nevoie de curaj. Uneori, pare dificil să declari, spre exemplu, profesorului de la curs, că informaţiile din prelegerea sa sunt abstracte şi ininteligibile! Practica începe cu situaţiile sociale triviale. Aşa poţi deveni o persoană sinceră-acea persoană care comunică adevărul (interior).
Cine are nevoie de adevăr? Cine nu are, îmi vine să zic. Minţind, vei interzice accesul celuilalt la realitate. Iar asta ar putea avea consecinţe imprevizibile.Când minţi, nu faci decât să negi altcuiva dreptul la realitate (realitatea ta, bineînţeles). Cine eşti tu încât să-i negi acest drept? Oare ţie ţi-ar plăcea ca un altul să facă la fel cu tine? Să primeşti o gogoaşă în loc de adevăr?! Odată ce începi să te gândeşti invers, gogoaşa nu mai pare atractivă.
Nu mă refer la banalul cotidian (excelent pentru exerciţiu), ci la momente de cumpănă, de decizie. De exemplu, dacă amica ta, specialistă HR, vrea să devină psihoterapeut, dar ţie nu-ţi pare genul potrivit, fiindcă are probleme emoţionale, ce anume îi vei comunica? Tu chiar crezi asta, iar ea are de luat o decizie, urmând o investiţie colosală (ştim bine, că formarea în această meserie costă enorm, deşi nu există o legătură între certificări, formare şi eficienţa in terapie).
„Adevărul” tău ar putea fi, e drept, trunchiat sau fals (biasul de subiectivism). Însă, e ceea ce crezi la un moment dat. Tu împărtăşeşti din propria ta experienţă subiectivă vizavi de subiectul în cauză (pus în discuţie). Nu declari altceva decât ceea ce crezi. A nu se înţelege că poţi jigni sau că nu te vei exprima cu blândeţe sau cu grijă. Intenţia ta nu e să provoci spaimă sau durere emoţională, ci să-i comunici celuilalt cum arată “realitatea” din perspectiva ta.
În unele cazuri (nu rare) vei avea nevoie de mult curaj. De unde îl cumperi? De nicăieri, pentru că nu are preţ. E mult mai simplu. Te vei exprima cu sinceritate. Apoi,te vei confrunta cu consecinţele. (Cine te-a pus?;)) Pe de-o parte pot fi dureroase, dar pe de altă parte vor fi eliberatoare, placute sau energizante. O serie de beneficii (psihologice) frumoase!
1. Kalbfleisch, P. J. (2001). Deceptive message intent and relational quality.Journal of Language and Social Psychology, 20(1-2), 214-230.
2. Boon, S. D., & McLeod, B. A. (2001). Deception in romantic relationships: Subjective estimates of success at deceiving and attitudes toward deception.Journal of Social and Personal Relationships, 18(4), 463-476.
3. Seiter, J. S., & Bruschke, J. (2007). Deception and emotion: The effects of motivation, relationship type, and sex on expected feelings of guilt and shame following acts of deception in United States and Chinese samples.Communication Studies, 58(1), 1-16.