Nu am nicio îndoială că ţi-a trecut pe la timpan un tipar de vibraţie (subtilă?) tradus de creierul tău (pentru studenţi: în aria… aflată în lobul?) ca numele maestrului Carl G. Jung. Dumnealui a publicat prima dată, în 1921, un volum numit „Tipuri Psihologice” în care a teoretizat existenţa a două feluri de oameni: introvertiţi şi extrovertiţi.
Studii empirice, ulterioare, în psihologia personalităţii demonstrează existenţa acestor două tipuri de personalitate. Mai mult, studii cu EEG-ul şi fMRI-ul indică o activare cerebrală distinctă corelată cu cele două tipuri de personalitate-predictori pentru răspunsuri cerebrale distincte în sarcini cognitive. (iţi pot livra cu uşurinţă o duzină de studii, numai că nu am chef să-mi agit spiritul zen, adică dispoziţia contemplativă)
Se pare că intuiţiile marelui Jung au fost corecte, deşi în privinţa altor intuiţii, confundate cu realitatea, a zbârcit-o, el fiind un tip introvertit, deci, orientat spre fantezie şi cu o viaţă lăuntrică bogată. Salutări maestrului, aflat in lumea arhetipurilor, pentru aceste intuiţii, însă eu nu-ţi recomand să-ţi consumi timpul (preţios şi care nu se mai întoarce), lecturând volumul stufos în care dumnealui îşi expune ideile despre tipuri psihologice în baza unor dovezi anecdotice (din perspectivă ştiinţifică).
În schimb poţi intra în posesia unei carţi spectaculoase, genul „easy to read” (e cu poveşti, dar fără desene). Autoarea ei este Susan Cain, o introvertită, bineînţeles. Cartea face referiri laborioase, bine garnisite cu studii ştiinţifice, la ceva aproape de neimaginat într-o lume în care comunicarea între oameni, chiar şi intre oameni şi unele animale (de ex, cu pisica, hamsterul sau câinele), a devenit simplă şi uşoară pentru cei mai mulţi. Cartea se referă la „tăcere” sau la puterea introvertiţilor într-o lume care nu se poate opri din vorbit.
Operatorii de telefonie mobilă speculează din plin această plăcere pentru trăncăneală. Pălăvrăgeală, rareori altceva, deoarece ideile valoroase nu răsar odată pe minut, iar conversaţiile profunde sunt mult mai puţin frecvente decât cele superficiale. Ai urmărit şi tu, în metrou sau troleu, aiurelile comunicate de oameni în mod repetat de parcă suferă de amnezie anterogradă? Te-ai prins, nu-i aşa, sunt un introvertit, deşi n-ai zice dacă m-ai vedea la cursuri sau în unele împrejurări sociale când îmi manifest sinele extrovertit, teatral şi expandat. (controversa din psihologia personalităţii situaţionişti vs. structuralişti; remember? Ah, nu ai ce. Înţeleg.)
Îţi mărturisesc că ideile expuse de Susan Cain m-au iluminat cu niscaiva lucşi peste cei de dinainte. Întrucât consiliez oameni, câteodată şi alte animale, înţeleg în ce fel o persoană, altminteri normală, cu toţi boii acasă, care nu e dilie, dusă cu sorcova sau lovită cu leuca, ajunge să creadă că este defectă. (predicţie: majoritatea clienţilor la cabinete psih. sunt introvertiţi în cantităţi variabile.)
De ce? Deoarece este o persoană introvertită într-o lume polarizată pe extroversie, adică într-o lume în care este apreciată (aplaudată) pălăvrăgeala acompaniată de aşa-scornita atitudine proactivă, dezirabilă prin mai toate mediile sociale.
Într-o lume în care e promovată cultura extroversiei şi idealul extrovertului (tipul proactiv), tipurile introverte au de suferit dacă nu-şi cultivă abilităţi sociale sau dacă nu derulează acele activităţi potrivite introversiei. De cealaltă parte a continuumului introversie – extroversie, dacă tipul extrovert nu-şi cultivă capacitatea de reflecţie critică şi autocontrolul are mari sanse sa intre în bucluc după bucluc.
Dar n-as detalia aici. Mai multe, poate, în articole viitoare. Acum simt nevoia să mă retrag în vizuină. Urmează să mai rumeg câteva pagini, pardon, câteva idei.