Ca mulți alți copii, când eram mic (de tot), credeam că soldățeii și alte jucării se joacă când eu dorm sau nu sunt acasă. Intuiești, poate, o idee filosofică aici. Dormitorul tău există când tu nu ești în interiorul lui? Dacă dispare de fiecare dată când pleci? ”Ce prostie!” vei spune. Poți întreba vecinul sau verifica chiar tu.
Când nimeni nu observă un lucru, acel lucru se modifică? Cei mai mulți dintre noi cred că obiectele continuă să existe chiar dacă nimeni nu le observă (nici măcar sateliții de la NASA). Aproape toți credem că realitatea pe care noi o percepem există acolo undeva. Nu există numai în mințile noastre.
Iată o idee cu care George Berkeley, un filosof irlandez (1685-1753), nu ar fi de acord. Ca mulți alți filosofi, dumnealui era preocupat de relația dintre aparență și realitate. El credea că dacă nu există o minte care să fie direct conștientă de, să zicem, un copac din fața ferestrei, atunci copacul nu există (și nici fereastra). Sau ecranul de pe care citești, nu este în fața ta, ci se află în mintea ta. Când privești la ecran și citești, ca acum, ba poate chiar il atingi, înseamnă că ai experiențe. Nu înseamnă că există ceva acolo, în afara ta, care îți generează aceste experiențe. Ecranul e doar o idee în mintea ta (sau creierul tău), dar și în mințile altora (și în mintea lui D-zeu?), fără a fi ceva dincolo de mintea ta. Pentru Berkley, conceptul de realitate exterioară și obiectivă nu avea sens.
Pentru mulți semeni, individul a părut nebun când a început să-și susțină public teoria. Doar după moartea lui, filosofii au început să-l ia în serios și să recunoască valoarea teoriei sale. Poate nici nu tu nu-l iei în serios. Adică, ce vrea să ne spună? Că dacă tu nimerești cu degetul mic de la picior într-un colț de canapea (auci!), o să te doară ideea canapelei intersectată cu cea a degetului mic? Samuel Johnson, un contemporan cu Berkeley, credea ceva similar, preferând ca exemplu un bolovan de pe stradă. Dânsul refuza să creadă că lucrurile materiale există doar ca idei în mințile oamenilor. El putea să simtă bolovanul peste degetul său, așa că Berkeley greșește. Oare? Berkeley, un ins pătrunzător, a anticipat acest contraargument și i-a replicat lui Johnson. Senzația greutății bolovanului peste piciorul tău, nu ne arată o existență a obiectului material, ci doar existența ideii de bolovan greu. N-ai de unde să știi că există un obiect real dincolo de senzația de durere din deget, iar ceea ce numim bolovan nu e decât senzația pe care o generează în tine. Bolovanul e o idee produsă de un cumul de senzații. Nu există un bolovan dincolo de ideea bolovanului. Pare o viziune cel puțin stranie, care a fost sintetizată în celebrul dicton latin ”Esse est percipi” (să exiști înseamnă să fii perceput).
În ce lume trăiește acest Berkeley din moment ce neagă existența obiectelor materiale? O lume a ideilor sau imaterială. Pe de-o parte era un idealist deoarece credea că totul există ca idei, iar pe de alta, un imaterialist deoarece nega existența obiectelor materiale.
Concepția dumnealui vizavi de realitate versus aparență seamănă cu cea a multor semeni din zilele noastre. Nu sunt puțini acei oameni care cred că ”totul este vibrație” sau mintea (sau psyche-ul) cuiva reflectă realitatea sau, altă gogomănie, că mintea (psyche-ul) ar fi o reflecție a realității, iar conștiința modifică realitatea în așa fel încât universul, echipat cu conștiință, răspunde la dorințele și fricile noastre. (”mind over matter” sau „wishful thinking”). Concetățeni bine educați (spre stupefacția mea, au chiar doctorate în psihologie!!!) dețin asemenea credințe magice cu rădăcini în dualismul cartezian (de acum cinci sute de ani!).
Totuși, pe undeva, suntem nevoiți să admitem că e un sâmbure de adevăr în teoria lui Berkeley. Nu e pe de-a întregul falsă. O puzderie de idei, în forma credințelor și așteptărilor, preconcepțiilor și stereotipiilor culturale sau iluziilor cognitive, ne modelează percepția realității (top-down processing). Într-un desen cu contururi ambigue poți vedea ceea ce te aștepti să vezi. Un exemplu clasic este ”the Rat Man” (1961). Îți vine în minte un șoricel ce-și cască boticul (de somn sau de foame)? (oare șoriceii cască?). Privește, te rog, desenul. Ce ai văzut? Arhetipul Șoricelului Înțelept, da? Ești convinsă? Nu cumva e un chelios cu ochelari și nas de baron Munchausen? Numără trei respirații și privește din nou. Hopa, a apărut cheliosul.
În ce măsură percepem realitatea? Zero. Creierul nu are contact direct cu ”realitatea”. El interpretează datele oferite de aparatele senzoriale amestecându-le intuitiv (adică, ghicește și testează, corectându-și ghiceala, formulând astfel, predicții tot mai precise) cu datele oferite de funcțiile cognitive superioare. Realitatea percepută e o iluzie mirabolantă și te poate duce cu gândul la ”maya” din hinduism.
Într-adevăr, Berkeley nu bate câmpii decât parțial. Creierul nu are acces la ceea ce se află acolo-afară, dar nici aici-înlăuntrul său (e o impresie iluzorie când crezi că ai acces la resorturile tale interioare – iluzia introspecției). Totuși iluzia creată de creierul uman e o aproximație relativ reușită, în anumite condiții fizice (și fiziologice), a realității obiective. (Dar ce ar însemna, una foarte reușită?). Deoarece ne descurcăm binișor cu ”realitatea”, am reușit să explorăm această planetă și visăm să colonizăm altele. Însă, în aceste reușite ale noastre, nu ne-am bazat pe ”realitate” așa cum creierul o intuiește. Ne-am testat intuitiile cu ajutorului unui instrument cognitiv, rafinat în vreo cinci sute de ani, care a revoluționat modul în care descriem și manipulăm realitatea, ceea ce a pus bazele civilizației moderne. Acest instrument, de altfel, derivat din capacitatea predictivă a creierului uman, ne-a permis să construim modele de adevăr despre cum funcționează realitatea. El este experimentul științific, iar în spatele lui stau intuițiile și observațiile empirice.