Determină tipul de atașament mamă-copil, în primii ani de viață, stilul de atașament al adultului?
Studiile care pun în evidență o legătură între atașamentul mamă-copil și atașamentul adultului sunt corelaționale, nu experimentale. Legătură e de tip asociativ și e calculată prin coeficienți de corelație statistică în baza datelor empirice culese prin diferite instrumente. Coeficienții calculați sunt între 0.2 și 0.5, însemnând mici spre moderate.
Studiile susțin că modelul de atașament din copilărie pare să fie asociat cu stilul atașamentului din relațiile de mai târziu, la adolescență și tinerețe. Dar, corelația nu e cauzalitate. Face o diferență colosală de înțelegere. Să ne reamintim. O asociere între două variabile nu înseamnă că una o determină pe cealaltă. Înseamnă că variabila A și var. B pot fi găsite mai probabil împreună, nu separat. Spre ex, te poți aștepta ca într-o școală (A) să dai de elevi (B). Nu te poți aștepta să dai de maimuțe capucin (deși nu e total exclus). Unde există școli, există de obicei elevi. A și B vin împreună, mai puțin când vin separate.
Dar, nu știm dacă A determină sau nu B (și nici invers). Nu știm dacă elevii determină apariția școlilor, după cum nici invers. Din câte știu, nu elevii decid dacă să fie construite/renovate școlile. Și nici construirea școlilor nu duce la apariția elevilor. Mulți alți factori (ex. primăria, inspectoratul școlar) cauzează ambele evenimente, ceea ce nu exclude o legătură cauzală între A și B (aproape imposibilă din motive evidente).
Un experiment poate valida (sau nu) legătura cauzală presupusă (în ipoteză). De ex., atașamentul mama-copil poate determina (sau nu) felul de atașament al unui adult. Doar că e un pic imposibil de stabilit. Există o perioadă de cel puțin douăzeci de ani între copilul studiat și adultul de mai târziu. Pe lângă acest neajuns, pare extrem de dificil să manipulezi condiția atașamentului (variabila independentă) ca să prognozezi producerea unui stil sau altul de atașament în perioada tinereții (peste 20-25 ani).
Oamenii ar trebui să știe că procesul dezvoltării e un proces dinamic, înalt sensibil la schimbare. Sunt multe variabile care pot afecta în proporții diferite stilul de atașament al unei persoane. Tipul de atașament, mai exact schema cognitivă, nu e rigidă. Mi se pare rezonabil să credem că suferă transformări, deoarece copilul crește și se dezvoltă în urma unor variate experiențe relaționale de-a lungul dezvoltării sale. Asta e ”misepăreala” mea, însă teoreticienii consideră că modelul de atașament rămâne același și doar calitatea intensității suferă modificări. Oricum, înseamnă că modelul poate fi găsit în diferite etape ale dezvoltării individului. Și-l găsim, prietene? Evident, că doar îl căutăm cu testul potrivit (la care participantul nu poate scăpa fără!). Da, apar asocieri minuscule, iar studiile sunt retrospective. Adulții sunt chestionați pentru stilul de atașament după care sunt invitați să-și amintească cum erau la vârste mici. (Îți vine să râzi cu lacrimi). În altele, mamele lor sunt puse să-și amintească cum era relația cu plodul, în prezent, adult. (hai ține-mă că leșin de râs!).
Dincolo de fragilitatea studiilor cu reamintitul (un proces înalt failibil) avem dovezi contradictorii. Un studiu-reper publicat într-o monografie a Societății pentru Cercetare în Dezvoltarea Copilului (august, 2014) susține că atașamentul din copilărie nu prezice atașamentul de mai târziu (sau, altfel zis, nu există asocieri). (poate fi închiriat cu 6$ pentru 48 de ore).
Relațiile cauzale sunt atractive pentru că sunt ușor de înțeles. Ne vine ușor să credem că un atașament securizat cu mama duce la succesul din relațiile interpersonale. Dar nu și alte tipuri de atașament. Hopa! ”Ți-am găsit un defect dragă pacient sau client în terapie. Hai să te reparăm, să-ți formezi un stil de atașament securizat, căci asta duce la fericire.”
Nu înțelege eronat că teoria atașamentului e nulă. Dar nici că ne arată, după cum crede o prea mare parte din terapeuți și psihologi, că dacă ai avut relații nefericite cu părinții (îndeosebi cu mama), ești sortit să repeți nefericirea relațională în oricare alte relații intime.
Exagerarea importanței experienței de atașament din prima copilărie nu ajută pe nimeni. Dimpotrivă, poate fragiliza emoțional, induce credințe false și puseuri de culpabilizare, mută responsabilitatea pe umerii părintelui (sau tutorelui). Cu ajutorul unui terapeut (care nu distinge între speculație și teorie științifică), e ușor ca pacienții lor să creadă că n-au fost iubiți de mamele lor, de unde și transferul de responsabilitate pentru problemele curente de relaționare pe umerii unui părinte șocat de interpretările psihologizante ale fiicei sau fiului.
În încheiere, merită să reții această idee:
Atașamentul de mama din prima copilărie NU determină stilul de atașament al adultului.