Atașamentul mamă-copil pare să fi devenit un Bau-Bau pentru adulți, dar îndeosebi pentru acele femei care sunt sau urmează să fie părinți. Cu ajutorul unor profesioniști pregătiți la școli de excelență s-au pricopsit cu o explicație eronată pentru dificultățile din relațiile intime și romantice. Ei cred că din cauza unui atașament ”nesănătos” experimentat în copilăria timpurie întâmpină în prezent probleme de relaționare. Iar unele mămici devin chiar angoasate gândind cum ar putea ele să-l strice pe prichindel din moment ce descoperă că și ele au avut atașamente nesănătoase cu mamele lor.
Atașamentele evitant, ambivalent și dezorganizat sunt în viziunea lor nesănătoase și, de aceea, trebuie evitate de la bun început sau reparate cu ajutorul unor ședințe de terapie. Psihologii și terapeuții hipnotizați de teoria atașamentului contribuie din plin la această viziune eronată. Și-au făcut icoană din această teorie și se închină la ea. Ceea ce nu-i o problemă până când îi conving și pe alți oameni. Ei cred pe baze iraționale că teoria are o putere explicativă uluitoare. Așa pot ei înțelege problemele din cupluri, interacțiunile mamă-copil și alte relații dificile. Nu dețin și alte înțelegeri, fiindcă nu i-a învățat nimeni pe durata studiilor? Sau nici prin minte nu le trece să mai și învețe?
Cercetătoarea Mary Ainsworth a pus bazele teoriei atașamentelor din psihologia dezvoltării plecând de la ipoteza psihiatrului John Bowlby și experimentele pe atașamentul non-uman ale psihologului Harry Harlow (acelea cu maimuțele-pui), care la rândul lui, s-a bazat pe cercetările etologului Konrad Lorentz. Precizam doar așa ca să pricepem cum cunoașterea științifică nu aterizează de nicăieri în mințile creative ale unor cercetători, ci e construită sistematic pe studiile predecesorilor.
Ca să studieze atașamentul, Ainsworth a creat testul situației-străine. Testul presupune observarea (metodă) printr-o oglindă unidirecțională a unui copil, un adult – mama lui și un adult prietenos dar nefamiliar. Observația e structurată într-o serie de opt episoade derulate după o procedură standard de reuniuni și separări între copil și fiecare adult. În decursul celor opt episoade, copilul experimentează supărare și nevoia tot mai mare de apropierea mamei. Măsura în care copilul se descurcă cu supărarea și strategiile folosite ne indică calitatea atașamentului acestuia față de mamă. Plânsul, joaca și atenția orientate spre mamă, dar și vizavi de străin, sunt înregistrate.
În baza înregistrărilor, Ainsworth a identificat trei tipuri de atașament care apar la copii în relație cu mamele lor: de securizare sau sigur, de evitare și ambivalent/anxios. Alții cercetători au adăugat ulterior un al patrulea stil: dezorganizat. Nu descriu aceste stiluri deoarece sunt ușor accesibile pe internet. E suficient să gugălești după cuvintele ”attachment style”.
Acest stil de atașament format în copilărie prin relația cu mama ne modelează relațiile de mai târziu, din adolescență și tinerețe? Reprezint stilul de atașament o cauză pentru felul în care formăm ca adulți relații cu ceilalți semnificativi?
Într-un studiu longitudinal, cercetătorii testează aceiași participanți în mod repetat de-a lungul timpului. Printr-un astfel de studiu, cercetătorii au descoperit că acei copii care erau apreciați cu atașament – securizat la 12 luni (prin testul situației-străine) manifestau mai bună competență socială în școala primară și aveau mai multe relații romantice pozitive ca tineri adulți decât aceia care nu erau atașați securizat. [1] Rezultatele ne sugerează importanța unor atașamente pozitive timpurii care sunt predictive pentru un mai bun atașament peste câteva decade de viață.
Ce înseamnă aceste rezultate pentru acea persoană care nu a avut un atașament-sigur cu mama (sau îngrijitoarea lui)? E condamnat la relații nesatisfăcătoare, dificile și frustrante? Ar trebui să-și repare atașamentul cu ajutorul unei psihoterapii?
Bineînțeles că nu. Ceea ce nu împiedică o pleiadă de ”experți” să creadă invers și că omul nostru trebuie reparat prin multe ședințe de terapie. Probabil e o găselniță de cum să-ți vinzi serviciile, când nu e și neștiință. Pe ce asumpții false se bazează credința lor?
Un atașament-sigur în copilărie face să fie mai probabil ca adultul să aibă atașamente romantice mai sănătoase. Dar atașamentul nu garantează rezultatul, după cum nici lipsa lui nu duce la relații nesănătoase.
Intuiția psihologică, deși adaptivă în alte contexte, ne face să confundăm corelația cu cauzalitatea.
Deoarece tindem să vedem pretutindeni relații cauzale și să comitem generalizări pripite, interpretăm eronat rezultatele unor astfel de studii. Interpretarea poate fi formulată așa: ”Dacă am fost atașat-securizat de mama, atunci voi avea relații romantice pozitive.” Tindem să confundăm relația probabilistică cu cea cauzală și s-o exprimăm în termeni absoluți. Substituim pentru lejeritate cognitivă termenul ”mai probabil” cu verbul ”a avea” la timpul viitor. ”Mai probabil” devine rapid ”voi avea”. Se petrece la fel și cu aserțiunea negativă: ”Dacă nu am avut parte de atașament-securizat, nu voi avea relații romantice pozitive”. Ceea ce devine simplu de confirmat, dacă observă dificultățile inerente unei relații amoroase.
Să-ți precizez și ce face o persoană care află de un astfel de studiu sau e influențată de vreo psihologă/profesor cu discernământ critic cultivat odată cu porumbul. Observă că relația romantică e dificilă și inferează cauza într-un atașament-insecurizat cu mama (atribuie intern cauza). Iar dacă a fost îngrijită de bunica (sau de mătușă), ajunge să creadă mai abitir că atașamentul e cauza care explică suficient de bine propriile dificultăți din relație.
Citind un studiu în cheie critică, ne ferim de confuzia ubicuă dintre corelație și cauzalitate și gânditul în termeni absoluți. Exprimarea categorică și absolutistă e dovada analfabetismului intelectual cu studii superioare… Superioare în raport cu ce?
Ne supraveghem discursul și căutăm să ne exprimăm cu prudență. Pe cuvânt, nu face rău nimănui, ba dimpotrivă. Poate feri pe alții de necazuri, cum ar fi, o persoană care ajunge să creadă că are un atașament ”nesănătos” cu mama și din această cauză nu poate avea relații romantice pozitive. E foarte greșit. Corect e să credem că atașamentul contribuie la relațiile romantice de mai târziu, deși nu înseamnă că o persoană fără atașament-securizat nu mai poate avea relații pozitive.
Stilul de atașament nu reprezintă o cauză unică și suficientă. Indiferent de atașament, atâta vreme cât a avut unul în copilăria timpurie, orice persoană poate avea relații romantice împlinitoare.
[1] Simpson, J. A., Collins, W. A., Tran, S., & Haydon, K. C. (2007). Attachment and the experience and expression of emotions in romantic relationships: A developmental perspective. Journal of personality and social psychology, 92(2), 355.