Din ciclul „Ineptii studiate la psihologie” îţi voi povesti un scurt episod. Am auzit (pe surse!:)) recent de o grozăvenie (şi inepţie) psihologizantă îngurgitată de studenţii de pe la unele cursuri de profil. Conform unei şcoli de gândire, se spune că dacă o persoană (ca tine, deoarece eu sunt un animal) caută să aibe control pe viaţa ei, ar fi o compensare pentru insecuritatea ei. Altfel zis, dacă tu manifeşti control pe viaţa ta de zi cu zi, compensezi, de fapt, pentru insecuritatea aflată în inconştient. Iar ca să te vindeci de nevroza de control ar trebui să stai faţă în faţă cu insecuritatea, adică să o aduci în conştiinţă şi sa-i afli cauzele aflate undeva în copilărie.
Conform acestui curent de gândire, o persoană aflată în control pe planurile ei, pe relaţiile, eforturile, timpul şi scopurile sale ar fi o persoană ce-şi ascunde propria insecuritate. D-zeule! Mi se zbârleşte părul pe spate (şi papilele de pe limbă) de această psihologie grotească şi profund greşită, care te poate, fără exagerare, îmbolnăvi. Dacă eşti un cititor mai cunoscător, poate ai sesizat amprenta teoriei psihodinamice (genul: probleme cu mami şi tati în copilărie); o teorie construită pe ce fel de dovezi? Da, studii de caz – dovezi anecdotice din perspectiva metodologiei ştiinţifice.
După ştiinţa mea, nevoia de control e naturală, adică are valoare adaptivă. Oricare părinte mai vigilent (sau posesor de animăluţe drăgălaşe) poate observa comportamentele vietăţilor de stăpânire a mediului. Persoanele care au control pe existenţa de zi cu zi (în limitele realităţii) manifestă un solid sentiment de bunăstare psihologică. Controlul intră în compoziţia well-being-ului psihologic la fel cum presiunea atmosferică intră în compoziţia constructului „prognoza meteo”. Chiar şi aceia care cred în „grozăvenii” psihologizante tind să-şi exercite controlul în domeniul mental şi, indirect, asupra relaţiilor cu ceilalţi. Problema nu e controlul, în acest caz, ci falsitatea teoriei (sau grozăveniei).
E drept că, pe de altă parte, manifestarea controlul în mod excesiv, în pofida constrângerilor din realitate, ne dezvăluie o problemă psihologică. Când o persoană nu ţine cont de limitele realităţii, incercand zadarnic să influenţeze contextul (fie personalitatea proprie sau a cuiva, fie imprejurări de viaţă), va ajunge adesea la furie, revoltă, epuizare şi abandon, dezamăgire şi, poate, disperare.
Într-o altă ordine de idei, o persoană care simte lipsa controlului (stări anxioase), întărit prin feedback pozitiv (nu pot controla X şi îmi e teamă, aşa că evit X, iar pentru că evit situaţia X, lipsa de control e amplificată, în consecinţă şi anxietatea creşte simultan cu gânduri automate negative) are nevoie de antrenament pentru a-şi recăpăta controlul prin confruntarea in vivo şi treptată cu situaţia X. Caz, în care, un terapeut grijuliu şi vigilent ar şti cum să o sprijine psihologic.
Iar dintr-o perspectivă a psihologiei personalităţii, toţi oamenii sunt în măsuri variabile anxioşi. Poate pentru simplul motiv că fiecare e echipat de gene (sau mama natură) cu câte o amigdală? :)))). Fiecare manifestă anxietate (din perspectiva trăsăturilor de personalitate) şi fiecare reuşeşte variabil să-şi tină sub control stările de anxietate, iar asta depinde şi de „tăria” traseelor neurale cortex prefrontal şi amigdală (ce poate fi antrenată cu succes prin tehnici mindfulness).
Înainte ca Martin Seligman să lucreze la teoria „înfloririi”, constructul psihologic „well-being” a fost definit operaţional prin şase dimensiuni (şi măsurate prin scale de auto-evaluare)*. Cu alte cuvinte, o persoană care se află într-o o stare bună psihologic manifestă:
- Acceptare de sine sau capacitatea de a vedea şi accepta propriile atuuri şi slăbiciuni;
- Relaţii pozitive cu alţii sau să întreţii relaţii valoroase şi apropiate cu alţii semnificativi;
- Scop în viaţă, adică să-ţi propui obiective care să-ţi ofere direcţie şi semnificaţie;
- Autonomie, adică să-ţi urmezi propriile convingeri şi valori chiar şi împotriva tradiţiei sau înţelepciunii populare;
- Creştere personală sau sentimentul că talentele sau potenţialul personal sunt împlinite de-a lungul vieţii;
- Controlul mediului sau abilitatea de a gestiona provocările vieţii de zi cu zi.
O altă abordare a constructului de psychological well-being e realizată prin prisma teoriei autodeterminării; o teorie (ştiinţifică) celebră în psihologia motivaţională având drept autori principali pe Eduard Deci şi Richard Ryan. (cei doi au publicat o carte în 2010, aflată, bineînţeles, în bibliografia cursurilor de profil :))). Una din cele trei nevoi psihologice fundamental umane este nevoia de autonomie şi maestrie (stapanirea unui domeniu de cunoastere). Nu are sens să-i precizez o sursă dintr-un jurnal de specialitate, pentru că e o teorie intrată în corpul fundamental de cunoştinţe psihologice. Oricare persoană care ştie câteceva despre această teorie ştiinţifică ar rejecta rapid grozăvenia de mai sus.
Ca să închei pledoaria, oamenii sănătoşi tind să deţină un bun control asupra mediului, dar şi asupra sinelui ***.
*Ryff, C. D., & Singer, B. (1998). The contours of positive human health. Psychological Inquiry, 9, 1–28.
**Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2010). Self‐Determination. John Wiley & Sons, Inc..
***Vohs, K. D., Baumeister, R. F., & Ciarocco, N. J. (2005). Self-regulation and self-presentation: regulatory resource depletion impairs impression management and effortful self-presentation depletes regulatory resources.Journal of personality and social psychology, 88(4), 632.