Cineva comenta odată ”Do not take life too seriously. You will never get out of it alive.”. Cineva-ul e Bugs Bunny, un celebru filosof, care îmi reamintește vremelnicia vieții și prețiozitatea încrâncenată cu care mă raportez la ea. Dar cuvintele îi aparțin unui scriitor american din secolul 18-19, Elbert Hubbard.
Contează cum ne raportăm la viață. Face parte din ceea ce se cheamă filosofia de viață sau cum înțelegem viața și ce acțiuni merită să ne asumăm în existențele noastre. Și nu doar în viața de acum, din prezent când citești aici, ci și față de viața trecută și reamintită, dar și față de viața care urmează și pe care ți-o imaginezi. Cititorul fidel își amintește de perspectiva naratorului în maturizarea personalității sau, în cuvintele lui Daniel Khaneman, ” Cu toții ne îngrijim intens de narațiunea propriilor vieți și ne dorim foarte tare să fie o poveste bună, cu un erou decent.”
Deși n-am privit înlăuntrul lui, te asigur că în creierul tău există un narator. Dumnealui, mai înainte, observă ceea ce se petrece cu tine, la întâmplările vieții tale, și inventează o poveste. Observă, desigur, influențat de biasuri și iluzii. Cred că lucrul inteligent e să diferențiezi între ipostaza de observator și aceea de narator (mindfulness stuff). Luate amestecat face ca viața ta să pară complicată, ne-împlinitoare, împovărătoare, ba chiar nefericită.
În vremurile noastre, viața curge simplu și relativ confortabil. Viețile noastre sunt obișnuite și seamănă între ele, pentru că noi semănăm. Suntem asemenea, dar și cu variații individuale. Dar viața ta sau a mea, per ansamblu, n-are nimic extraordinar. Evenimentele sunt aproape similare. Îți e sete, bei un pahar de apă, apă pe care o cumperi, o filtrezi de la robinet sau nu. Ți-e frig, îți cauți o geacă groasă de iarnă. Nu-ți plac autobuzele, îți cumperi mașină și plătești rate, asigurări, impozite și benzină. Vrei casă, te împrumuți (sau nu) și îți cumperi. Vrei să fii propriul șef într-o afacere personală sau de familie, îți asumi riscul unor câștiguri incerte.
Muncești, la fel și ceilalți semeni, și obții resursele necesare. Că unii fură (cu legea în mână) cât pentru traiul decent a sute de oameni timp de o sută de ani e o altă poveste, una care ne întristează ori care ne înfurie. Dar și ei au grupurile lor unde fiecare seamănă. Nu există unul imaculat, deoarece dacă ar exista, n-ar face parte din acel grup. Știi realitatea, pe principiul ”cine se aseamănă, se adună”, cu corolarul ei ”cine se adună la un loc, tind să se asemene”. Participarea la un grup, pe o bază constantă, ne modifică atitudinile și conduita mai mult decât ne-ar plăcea să credem.
Viața nu e compusă, per ansamblu, din momente extraordinare. Traiul de zi cu zi, pentru cei mai mulți dintre noi, curge trivial și rutinier. Am mai zis asta? Să trec la următoarea idee? Ce facem noi cu această constatare, e întrebarea cheie. Cheie la fericire sau la o viață bună.
Să avem o amprentă asupra lumii, fiecare în lumea lui mică, devine o căutare (semi)conștientă. E o căutare existențială. Amprentarea pare să fie o treabă extraordinară. Ne-am scos, deși nici așa nu scăpăm de trivial și lumesc. Viața ta, ca individ, poate sta agățată în acest cui al lui Pepelea. Mulți semeni ai noștri fac copii și căutarea e încheiată. Viața lor a devenit împlinitoare, cu toate că studiile arată consistent că prezența copiilor trage în jos nivelul fericirii maritale (sau în vieții în cuplu). Și dacă cei doi se separă… devine împovărătoare. E drept, e o altă povară, nemai fiind frumusețea de povară a certurilor zilnice.
Poți lua o viață ordinară în serios? Răspunsul e că noi luăm viața în serios ca să devină printr-un artificiu intelectual… extraordinară? Și am făcut din răspuns o altă întrebare. Căutăm notele extraordinare, ieșite din comun, precum: performanțele unui smartphone de ultimă generație (ale laptopului, mașinii și altor ”jucării”), reacțiile precoce ale plozilor, excursiile fabuloase în nu știu ce insule sau orașe, sexul fulminant, hainele și mașinile extravagante… în raport cu statusul fiecăruia și clasa socială de care aparține. Asta e ceea ce vrem să obținem. Iar unii dintre noi, care aspiră la mai mult, dar și de-o calitate extraordinară, fac eforturi, cum altfel, extraordinare ca să le obțină. Muncesc mai abitir (sau fură), asta dacă au ce munci (sau fura), se îndatorează, schimbă joburi, se plâng și sunt nemulțumiți, cârcotesc sau se lingușesc, se compară și suferă. Odată ce au obținut un lucru, vor un altul. Și dacă se poate să fie de marcă originală, de ce nu, cel mai tare brand, ca să bifeze extraordinarul.
Lăsând deoparte hoțomanii, dacă vrei mai mult și mai mult, atunci vei munci mai mult și, eventual, te vei îndatora mai mult. Iar ca să-ți acoperi datoriile, dar și dorințele tot mai diverse, vei depinde de tot mai multă muncă. Și mai niciodată (până dai colțu) nu-ți va fi de ajuns. Doar știi vorba,”obrazul subțire cu cheltuială se ține”. Nu-ți pare mai înțelept să îngroși obrazul? Măcar în anumite privințe, în funcție de priorități.
Înlocuiesc trivialul cotidian cu extraordinarul consumerism? Probabil. Dacă așa este, întreb și eu, merită costul? Într-un final, indiferent de nota trivială ori extraordinară din traiul zilnic, oricum, nimeni nu scapă cu viață. Și din moment ce nimeni nu scapă, de ce să nu experimentăm viața la maxim? Carpe diem… sau? O alta nu mai avem. Sau poate avem, dar e cu lapte și miere, pare cam neinteresantă. Miere și lapte găsim și în zilele noastre. Și atunci, ne pricopsim cu o problemă de alegere. Dar știm ce alegem?