Mă opresc pe marginea drumului și aștept ca mașinile să treacă. În funcție de tonus, uneori, fac pasul în șosea, influențând telepatic mintea șoferului din bolidul ce se apropie amenințător. Până acum, puterea minții mele a avut efect. Ei opresc înaintea mea, nu după mine. Au frâne și reflexe bune. Doamne ajută! Îmi fac o cruce cu limba-n gură și salt sprinten bucuros că am scăpat cu viață.
Alteori, aștept bunăvoință din partea lor, nu fără ca mintea-mi să-i afurisească. Sunt într-o atitudine pasiv-agresivă. La un moment dat, mai repede sau mai deloc, șoferii își frânează bolizii, procedând la acele solicitante manevre ce implică mânerul și pedala, ca să-mi permită traversarea. ”Bine măi, hai treci, dar repede!”, parcă mi-ar comunica, fiindcă nici nu ridic bine laba din șosea, înainte de cealaltă bordură, că-mi sare inima de cum accelerează tona de fier la câțiva centimetri de călcâiul rămas în urmă. Mă ia o strângere ombilicală. Iar, uneori, senzația e însoțită de o voce ce-l trimite pe șofer la originile sale transgeneraționale.
A, era să omit. Locul din drum, la care mă așez ca să contemplu trecerea mașinilor asemeni gândurilor care trec pe ecranul minții, e dotat de obicei cu un semn albastru și o zebră ștearsă. De obicei, căci fără, e loterie. Da, știi acel semn cu un omuleț negru care încalecă o zebră? Ințeleg ce-mi spui. Nu există zebre în țara noastră, ne-fiind parcul Serengeti. Noi avem urși, lupi, râși și pârși. Nici eu nu pricep de ce se montează astfel de semne irelevante. Aha, ele sunt pentru pietoni, nu pentru șoferi.
Odată ajuns pe partea cealaltă, din nou mă întâlnesc cu kilogramele de tablă, de această dată fără șoferi. Kilogramele feroase combinate cu hidrocarburi ocupă spațiu pe trotuarul destinat pietonilor. Știm. Nu sunt parcări suficiente pentru volumul de mașini. Da, e un fapt, și ce soluție ai? Dacă eu mi-aș întinde un ditamai cortul la marginea drumului, nu m-ai lua la trei păzește? În schimb, sunt locuri suficiente pentru garsoniere pe patru roți! Ei stau la bloc în timp ce în drum și-au parcat o altă locuință. Ți se pare corect? Poftim? Să trăiesc cu frustrarea? Să practic niște acceptare, zici?
Aceste spații sunt destinate uzului public. De regulă, pietonii obișnuiesc să uzeze de ele, dar nu înainte de posesorii de locuințe mobile, care abuzează. (Doamne, o să rămân fără prieteni!). Cu ce e un pieton mai prejos decât proprietarul unei mașini? Doar ca și compensație, corect ar fi ca acești proprietari să-și plătească spațiul public folosit în propriul interes. Știu, există locuri de parcare care sunt închiriate. În schimb, există muuulte alte locuri ocupate din spațiul public. Aparțin ele posesorilor de mașini? Nu, atunci cum se cheamă faptul că ei (ab)uzează de spațiu în interes personal, nu public? Mașinile urcă și merg pe trotuare, dar n-am văzut pietoni circulând pe șosea și , eventual, urcând pe capotele lor când stau înșirate la semafoare. Dar, pe unele străzi mai mici, pietonii chiar ajung să umble pe stradă, deoarece trotuarul e ocupat de ”cutiile din tablă”.
E ca în vestul sălbatic. Coabităm după legea pumnului. Ba chiar am auzit cum unii șoferi trec la îndreptat oasele unor alți șoferi, care îndrăznesc să-și așeze ”garsoniera” în locurile lor. Știi tu, când te așezi repetat in același loc, locul ți se cuvine prin legea uzului recurent. Pe de altă parte, pietonii, îndreptățiți de altfel, nu zic nici pâs. Cel mult, câțiva mai curajoși ridică ștergătoarele la mașinile parcate aiurea.
Să-ți reamintesc de poluarea generată de mașini? Dacă proprietarul mașinii face mult mai multă mizerie (=amprentă de carbon) decât pietonul, atunci să plătească măcar o compensație ”sănătoasă”. Banii dumnealui ajung la buget, iar din buget ar putea ajunge în servicii medicale de calitate. Aplicând o taxare ”sănătoasă” pe posesia unei mașini personale, ne putem aștepta ca mai mulți oameni să opteze pentru transportul public și rolul de pieton (sau biciclist).
Da, ar fi frustrați, dar mi se pare corect, deoarece așa coabităm egalitarist. Ne-am spori și șansele unei sănătăți mai bune. Într-un oraș cu zeci de mii de biciclete putem trăi, avem aer respirabil și spațiu de circulație (zău, e o soluție deja testată!), dar nu și în unul cu milioane de mașini parcate peste tot și alte milioane circulând simultan!
Bineînțeles, pentru acest gen de politică ar trebui ca unora, din poziții-cheie, să le pese serios de calitatea vieții. Așa că, mă tem că mai avem de așteptat pe marginea drumului.