NU. Însă, foarte mulți oameni sunt încredințați că mintea poate ameliora și chiar vindeca un cancer. Unii pun vindecarea pe seama credinței în voința divină sau karmă, alții pe seama puterii mentale subconștiente. Cine sunt aceia care îi încredințează? Unii precum Carl Simonton sau Jose Silva, ultimul binecunoscut prin țara noastră pentru metoda Silva, dar și discipoli de-ai lor un pic plecați cu sorcova.
Progresul cancerului nu poate fi oprit prin puterea minții.
În speranța vindecării, oamenii fie caută cauzele psihice sau spirituale ale bolii prin terapii dubioase, fie trimit rugi, meditează și vizualizează raze luminoase, urmează ritualuri și repetă neostoiți mantre sau afirmații pozitive. Ei experimentează un oarecare confort emoțional în acest proces. Au impresia că pot controla cumva progresul bolii. În mod excepțional, la unii apar ameliorări sau chiar vindecări. Și câțiva mai dotați dintre cei vindecați devin învățători pentru alții. Sunt convinși că acțiunile lor însoțite de-o credință de nestrămutat au dus la vindecare. Iar mintea (sufletul/psihicul) e personajul principal, pentru că puterea subconștientă a minții poate influența realitatea fizică. Iar bunul Dzeu are, de asemenea, o contribuție pentru aceia credincioși cu adevărat. În timp ce pentru alții, realitatea nu e altceva decât o hologramă creată de mintea divină. Prin urmare, dacă te conectezi la mintea divină, atunci poți influența realitatea fizică a bolii.
La originea acestei false și periculoase concepții, cum că mintea poate lupta cu cancerul, stau două studii pe larg mediatizate. Au fost derulate la două universități prestigioase, unul la Stanford și celălalt la UCLA. [i] Ulterior, alte cercetări mai riguroase au eșuat în replicarea rezultatelor. Erorile oamenilor apar și la case mari. Din păcate, rezultatele și-au luat zborul în mass-media ajungând la urechile oamenilor sub forma unor idei ca ”puterea minții combate cancerul” sau ”vindecarea depinde de antrenamentul mental”.
Studiul de la Stanford din 89 arată cum femeile cu cancer metastatic la sân care au participat într-un program psihologic au trăit de două ori mai mult comparativ cu cele din grupul de control.[ii] Ulterior, Barry Beyerstein (un cercetător sceptic și nițel decedat între timp) și colegii au demonstrat că grupul de control a făcut să pară că tratamentul a fost eficient. Femeile din acest grup au trăit mai puțin decât estimarea medie a medicilor. Ceea ce a făcut să pară că cele din grupul de tratament au trăit mai mult, deși timpul lor a fost apropiat de medie.[iii]
Cel din UCLA, publicat în 96, părea să ofere rezultate impresionante. Pacienți cu melanom, care au participat la programul de suport social, într-un procent de 92, au trăit mai mult de cinci ani comparativ cu doar 72% din cei care n-au participat. O analiză riguroasă arată, ulterior, că studiul suferă de aceiași problemă ca cel de la Stanford. Rata de supraviețuire de 5 ani a celor din grupul de control era mai mică decât cea medie. Iar rata de supraviețuire pentru cei care au primit suportul social era în jur de medie.
Au urmat, desigur, alte studii în care cercetătorii au testat efectele programelor psihologice asupra supraviețuirii pacientilor cu cancer. Rezultatele lor ne arată că intervențiile psihologice nu au efect. Da, ar fi fost extraordinar să aibă efecte. Toate aceste studii au fost luate împreună și examinate într-o cercetare (meta-analiză) pe un număr de 1062 de pacienți cu cancer care au participat în opt studii diferite. Rezultatele arată că intervențiile psihologice nu fac nicio diferență în supraviețuirea pacienților cu cancer. [iv]
În comunitatea științifică, cei mai mulți oameni acceptă că programele psihologice au un foarte mic sau niciun efect asupra ratelor de supraviețuire. Pacienții cu cancer nu trăiesc mai mult dacă participă la programe psihologice. Important este cum poate un asemenea program să fie util ca metodă de coping cu boala și ca motivator pentru aderența la tratament. Acestea sunt interesele cercetătorilor și ar trebui să fie și al practicienilor cu scaun la scăfârlie.
Mai citește sus ca să dai de veste și celui care privește înlăuntrul său, cu vinovăție, după cauzele psihice/karmice. Atitudinea mentală poate fi utilă în aderența pacientului la tratament și poate la cultivarea confortului emoțional prin suportul social oferit de grupuri dedicate și conduse de specialiști în psiho-oncologie. (ramură interdisciplinară a oncologiei, creată de Jimmie Holland, psihiatru și directoare la Memorial Sloan Kettering’s Department of Psychiatry and Behavioral Sciences). Poate mă înșel, dar nu cred că pacienții au nevoie de false speranțe. Ci de împăcarea cu realitatea bolii și dobândirea unor abilități de coping cu povara psihologică inerentă unei boli. Și nu fac decât să repet ceea ce afirmă și practică Jimmie Holland în impresionanta sa activitate de peste 30 de ani.
[i] Fawzy, F. I., Fawzy, N. W., Hyun, C. S., Elashoff, R., Guthrie, D., Fahey, J. L., et al. (1993). Malignant melanoma. Effects of an early structured psychiatric intervention, coping, and affective state on recurrence and survival 6 years later. Archives of General Psychiatry, 50(9), 681-689.
[ii] Spiegel, D., Bloom, J., Kraemer, H., & Gottheil, E. (1989). Effect of psychosocial treatment on survival of patients with metastatic breast cancer. Lancet, 8668, 888-891.
[iii] Beyerstein, B.L. (2007). The Neurology of the Weird: Brain States and Anomalous Experience. In Sergio Della Sala. Tall Tales about the Mind and Brain: Separating Fact from Fiction. Oxford University Press. pp. 314–335.
[iv] Edelman, S., Craig, A., & Kidman, A. D. (2000). Can psychotherapy increase the survival time of cancer patients? J Psychosom Res, 49(2), 149-56