Îți plac surprizele? Iată una.
Creierul uman e un mare mincinos.
Te-a luat amețeala? Tocmai ce te-am făcut ”mincinoasă”? Într-un fel, dar îți sugerez să ai răbdare cu un amețit(or) autor de blog. Creierul nu arată o realitate așa cum este, ci cum o interpretează. Dacă ești un șarpe care pândește un șoricel tupilat, vei percepe termic, adică direct prin tufa după care s-a pitulat șoricelul. Fiind un liliac, îți vei urmări prada la întuneric, deoarece percepi lumea prin ecolocație. Dar nu ești nici șarpe, nici liliac, ci ești animalul-om (vorace, din păcate) din ordinul primatelor.
Și e suficient. Noi oamenii credem că percepem lumea așa cum este. În psihologie, această credință universal-umană se cheamă ”realism naiv”. Propoziția cu bold indică destul de precis o realitate greu digerabilă. Dacă vrei, poți folosi, după cum voi face în continuare, metafora unui Interpret tupilat prin sinapsele emisferei stângi. Aici e sursa marelui mincinos sau, în termeni psihologici, a realismului naiv.
Spre deosebire de emisfera stângă, cea dreaptă percepe lumea la un nivel concret. În schimb, Interpretul scornește continuu (da, chiar și când dormi) semnificații din datele primite. Concretul tinde să devină abstract (cu excepția unora care au rămas la stadiul operațiilor concrete și care, din nefericire, mai și guvernează). De aceea un nor de pe cer încetează să fie un simplu nor. Poate fi un chip, un animal sau o savarină. Dar poate rămâne un simplu nor pentru aceia înclinați spre raționamente în termeni mai concreți.
Secvențe de liniuțe curbe, drepte și întrerupte pot deveni litere, care combinate după anumite reguli, devin cuvinte. Iar cuvintele devin propoziții care, la rândul lor, devin fraze; fraze care pot compune texte și povești. Nivelul de complexitate crește, iar Interpretul contribuie la asta.
Interpretul atribuie semnificații lumii în care trăim. El interpretează experiența. O imagine cu pete negre încetează să mai fie o simplă imagine. Petele sunt așezate în tipare recunoscute drept ”un câine dalmațian care se plimbă pe o alee din parc”. Acesta e primul pas. Tu ai o imagine din care înțelegi ceva. De aceea, psihologii îndrăgostiți de teste proiective dau oamenilor planșe cu imagini ambigui și îi întreabă ce văd ei acolo. Ei sunt convinși că relatările (mai exact, proiecțiile) oamenilor conțin cauzele inconștiente pentru diferite simptome.
La o imagine, Interpretul adaugă subtitrarea. ”Ce face câinele aici? Unde e stăpânul? O fi flămând? Sper că stăpânul e civilizat și îi strânge fecalele. Mereu dau în ele. Și nasul mi se mută de la miros. Suntem totuși în capitală. Nu e posibil așa ceva.”.
Dacă vrei un alt exemplu, te poți imagina într-un meeting unde vezi că șeful tău e încruntat. Deodată, apar comentariile naratorului: ”Nu e mulțumit de raportul meu. Să vezi ce-mi face. Iar trebuie să-l refac. O să stau peste program.Sunt terminată. Doamne, ce job mi-am găsit!”
În ultimii treizeci de ani, o serie de studii au arătat că emisfera stângă, chiar și la oameni normali, excelează în creația de explicații, uneori, ficționale pentru ceea ce se petrece. Pionierii studiilor au fost Michael Gazzaniga & Roger Sperry (are un premiu Nobel) prin anii 60-70. (mai multe aici). Deschizând o paranteză, Michael Gazzaniga e coautor al unul textbook de Psychological Science, cred că unul dintre cele mai bune textbook-uri. Am ediția lui din 2010, la opt ani distanță, și nu seamănă decât pe departe cu suportul cursului de ”Fundamentele Psihologiei” de prin facultățile neaoșe. N-am să înțeleg în veci de ce un profesor de psihologie preferă să-și predea însăilarea amețită de texte în loc să facă instruirea după manuale elaborate de oameni care știu să facă asta (să instruiască metodic și sistematic).
Gazzaniga crede că în creierul stâng se află un ”aparat” pe care dumnealui l-a numit ”Interpretul” (preluat și de mine). Rolul acestui Interpret e să organizeze realitatea percepută atribuindu-i semnificații. Acest Interpret, susține Gazzaniga, e responsabil pentru amintirile false – minciunele fabricate când ne explicăm propriul comportament în termeni exagerat de pozitivi sau umplem detaliile uitate din amintiri (amintirile sunt reconstruite, nu redate fidel). Dacă n-au legătură cu realitatea, de ce totuși le creăm? Studiile realizate pe pacienți split-brain (emisfere deconectate) au arătat că realmente e ceva acolo ce poate fi numit ”Interpretul”. Nu-ți voi descrie experimentul, deoarece îl poți lectura aici. În schimb, îți voi prezenta o serie de concluzii ale acestuia și ale altor studii (preluate de aici):
- Interpretul construiește realitatea prin interpretarea limitată și fragmentară a datelor disponibile lui.
- Viața ta conștientă e un comentariu post hoc elaborat de interpret.
- Interpretul elaborează teorii despre de ce acționăm și ne comportăm în felurile în care o facem.
- Poate milioane de activități neurale se derulează independent unele de altele în afara lumii experienței conștiente. Ele afectează mișcarile corporale, emoțiile, gândurile, dorințele și așteptările.
- Când activitățile creierului sunt exprimate în mod observabil și conștientizate, atunci intepretul trebuie să le explice. (fenomenul ”îți stă pe limbă”, deja-vu, rezolvarea inconștientă a problemei sau inspirația).
El, Interpretul (sau Naratorul) nu ești tu. Te-ai lovit la cap, Seramis? Nu mai raționezi? Dacă el se află în emisfera stângă, iar ea stă prinsă în creierul din capul individului Dorel, în mod logic, nu vei conchide că interpretul este Dorel? Nu prea, interpretul e fel de ”aparat” din ariile neurale dedicate limbajului articulat (aflate în em. stg.). Sinele Dorel e mult mai mult decât el, naratorul, care își face datoria asemeni altor părți din corp, precum splina, vezica sau ficatul. Iar Dorel nu e ficatul. La fel cum nici tu nu te identifici cu ficatul dacă ești întrebată cine ești (la nivel fizic), nu ești nici naratorul din creierul dumitale. Uneori, el își face datoria anapoda. Alteori, când are o cunoaștere informată (și, când are o miză, verificată științific) poate elabora povești mai corecte în relație cu realitatea. Dar odată ce înțelegi asta și asculți vocea naratorului din capul tău (poți încerca și cu cel din capul iubitului), merită să verifici comentariile sale. În idiom tehnic, acest proces se cheamă ”difuzie” (sau distanțare, detașare). Examinarea sau verificarea comentariilor contra faptelor concrete observate se numește în terapia cognitivă ”disputare”.
O altă analogie ce-ți poate fi de ajutor, e să te gândești la interpret ca la un copilaș (deși, pentru unii oameni e un tiran sau terorist!). Trăncăne și comentează vrute și nevrute. Trebuie să-l abordezi ca un părinte. Odată ce ești conștientă de el, înțelept ar fi să iei ceea ce spune mai în neserios. Tu alegi ceea ce consideri că merită să examinezi cu atenție. Cum să faci asta? Când îl surprinzi povestind, poți formula așa în mintea ta (sau cu voce tare, când te afli în metrou): ”Hopa, iară aud povești!”, ”Aha, mulțumesc Povestitorule” sau o formulă personală prin care transmiți că au auzit mesajul și, în principiu, ești în acord. Dar nu accepta imediat ca adevărat ceea ce comentează sau te îndeamnă să faci. Ia o pauză și consideră că e un sfat de la un prieten. Apoi, poți verifica contra faptelor și trage mâța de coadă. Pardon, trage o concluzie. Sunt multe asemenea tehnici (de difuzie) care pot face o diferență ca tu să trăiești un stare mai bună emoțional. Cu o condiție. Să practici.
În final, să recapitulăm ce poți face în relație cu Interpretul:
- Observă când Interpretul lucrează: asculți interpretările sale – vocea de la radio, uneori, însoțită de imagini mentale. NU ești TU.
- Verifică: verifici interpretările sale contra faptelor. Nu cumva e prea creativ? Exagerează?
- Oferă-i un sprijin ca să fie un narator mai bun (să povestească în baza faptelor și probelor): Să culegi informații și să-i oferi o nouă poveste mai apropiată realității.