Principala premiză în baza căreia se aplică intervenții psihologice este că experiența psihologică subiectivă conține cauza pentru felul în care o persoană se comportă. Cu alte cuvinte, o bună parte din specialiști, dar și o mai mare parte din nespecialiști, consideră că în minte (sau în psihic, conform tradiției) stă ”defectul” pentru diferite comportamente umane nefirești.
Raționamentul lor e că dacă umbli la cutiuța cu maimuțe și repari ”defectul”, găsești și elimini cauza problemei, se schimbă comportamentul și viața ei devine mai bună. De unde și miriadele forme de terapie centrate pe insight asupra cauzelor din inconștient. Mai sunt și unii (destul de mulți) care consideră că există un fenomen numit ”somatizare”, atunci când conflictul psihic e reflectat în corp și, drept urmare, apar probleme somatice (disfuncție la vreun organ, inflamație, alergie). Motiv suficient, se pare, să creadă că dacă lucrezi și cu corpul, atunci ajută la rezolvarea conflictului psihic (=psihoterapii corporale). Ce e în neregulă la teoria psihologică a somatizării îți voi povesti în alt articol.
În școala cognitivă ești învățat modelul ABC. Există un eveniment A (te grăbești să-ți iei copiii de la școală) care activează B (beliefs, de exemplu, ”nu sunt un părinte de încredere; copiii vor fi supărați; ceilalți părinți vor crede că sunt un părinte rău”) ce duc la consecințe emoționale, fizice și comportamentale (teamă, grabă, puls ridicat, evitarea părinților la școală).
Modelul indică o relație cauzală între credințe (în sens de cogniții) și consecințe, dar și cum consecințele pot întări credințele, ceea ce ne menține disconfortul. Oare? Am îndoieli. Inclin să cred că e o influență de tip asociativ, nu o relație cauzală. Am o mai mare încredere într-un alt principiu, pe care William James l-a intuit acum mai bine de un secol și care a rămas în memoria colectivă sub numele de ”The As If Principle” Ți-am tot povestit de el în diverse contexte.
Psihologii sociali au testat și au verificat că, realmente, comportamentului îi urmează gândurile și trăirile persoanei. L-au numit, în termeni colocviali, ”principiul consistenței”. Cu alte cuvinte, când faci acțiunea X în mod sistematic, gândurile și trăirile tind să se modifice în acord cu acțiunea ta. Spre exemplu, asculți muzica clasică. Te și documentezi în privința unor compozitori. Tu observi că faci asta, adică, în termeni metaforici, un observator interior ia notițe și filmează modul în care te comporți. Tu poți fi convins, în tot acest timp, că ești un fan al muzicii rock. Și, totuși, treptat începi să crezi că-ți place muzica clasică (sau anumite piese), că te numeri printre acei intelectuali cu rafinament care preferă acest gen de muzică. Din moment ce și tu asculți, atunci e o dovadă pentru rafinament și intelect de elită. Astfel, o altă convingere poate prinde contur în mințișoara ta. Îți place muzica rock, dar descoperi că-ți plac și simfoniile lui Haydn și crezi despre tine că ești un intelectual cu rafinament muzical.
Cred că cea mai eficientă metodă e să treci la acțiune în timp ce supraveghezi cu atenție (mai puțin noaptea când dormi) tiparele minții. Experiența psihologică (lăuntrică) tinde să-ți urmeze comportamentul (rezolvarea disonanței cognitive), adică să fie congruentă cu acțiunile. Atât de simplu? Atât de simplu. Într-adevăr, mulți psihologi se pricep de minune să complice lucrurile apelând la teorii psihologice abramburistice. Probabil ca să-și justifice anii de pregătire și onorariile, adesea, exagerate.
În școala comportamentală, aflată în dizgrația psihoterapeuților umaniști și transpersonaliști (atașați de sufletul nemuritor și certați cu știința empirică), ești învățată tot modelul ABC, dar într-o altă formă. Te afli în situația X (antecedent – A sau evenimentul care precede sau declanșează conduita), acționezi specific (B – behavior ), iar asta are consecințe (C – consequences sau evenimente ulterioare care pot face comportamentul mai mult ori mai putin probabil). Este un model puternic prin aceea că oferă posibilitatea modificării conduitei prin schimbarea fie a antecedentului, fie a consecinței. Vrei și un exemplu? Cum procedezi ca fetița ta de patru anișori să facă pipi la oliță, nu în pat pe timpul nopții?
Mai inainte trebuie să afli de ce face pipi în pat pe timpul nopții (ce s-a întamplat înainte de acest comportament și ce s-a petrecut după, în jargon tehnic, analiză funcțională). A visat urât? Nu. Cineva/ceva a trezit-o brusc? Nu. Aaa, mama îi pune un pampers, fiind sătulă de schimbat cearșafuri, deoarece s-a întâmplat în alte nopți, de câteva ori, să facă pipi. Cu alte cuvinte, i-a oferit ”verde” la pipi. Nu e oare mai comod să micționezi pe timpul nopții fără să te ridici din patul odihnitor și să ajungi la toaletă? Sigur, mai ales dacă ai patru anișori. Acțiunea mamei, evenimentul predecesor micționării, îi întărește (pozitiv) comportamentul. Iar ușurarea ei, fără efortul de a se abține și ridica să ajungă la baie, e o experiență în sine satisfăcătoare. Da, vine și poliloghia mamei dimineața, care nu face decât să-i reamintescă de experiența satisfăcătoare din timpul nopții. (hihi! 1-0 pentru cea mică)
Din perspectiva modelului ABC, cum vei interveni? Bine, dacă vrei să învețe să se abțină și să facă la oliță. Modifici antecendentul sau/și consecința, da? Nu-i mai dai pampers. Nu, nu m-am lovit la cap. Nici nu schimbi cearșaful, strategia deja testată fără rezultatul dorit. Și o poți avertiza, desigur, vizavi de aceste consecințe negative. Dacă se abține și se trezește să facă pipi la oliță, o vei aprecia uneori, dar pe loc (nu a doua zi). Testezi intervenția în repetate ocazii și dacă nu răspunde diferit încercăm o alta.
Asta înseamnă lucrul comportamental. Cu cei mici, care au o cogniție limitată, dar și cu adulții, deși lucrul psihologic poate fi, evident, mai sofisticat. Din nefericire școala comportamentală are o reputație negativă. Te asigur că pe nedrept.