Am tot pomenit de Richard E. Nisbett, profesor de psihologie socială de renume internațional. Are 75 de ani și il poți găsi la Universitatea din Michigan, orașul Ann Arbor (US) sau acasă la el.
Nisbett definește impreună Edward E. Jones (cercetător psihologic, decedat în 93, mentorul unor meseriași precum Roy Baumeister sau Daniel Gilbert) fenomenul prin care oamenii, care performează (actori) și cei care observă (observatori), au explicații diferite vizavi de comportamentul observat.
În funcție de perspectivă actor/observator, o explicație diferită vei oferi comportamentului observat. (oare ce implicații are acest bias în psihoterapie sau educație?). În timp ce e foarte probabil să găsești cauze interne care explică comportamentului cuiva, tinzi să cauți cauze externe ție, care țin de situație, când iți explici propriul comportament.
O aceeași conduită poate declanșa atribuiri dispoziționale în oamenii care observă conduita sau atribuiri situaționale în oamenii care performează conduita. Spre exemplu, te afli într-un supermarket și observi o femeie țipând la țâncul ei. Vei crede (atribui) că e o femeie rea, un părinte rău (atribuire internă, adică ține de personalitatea ”actorului”). Deși, dacă o întrebi pe dumneaei ce crede despre conduita ei, iți va declara că se datorează anxietății și stresului cu care trăiește după pierderea serviciului (atribuire situațională, adică depinde de circumstanțele în care se află).
Pe scurt, tindem să proiectăm cauza în circumstanțele externe când ne explicăm propria conduită, în timp ce atunci când observăm un om, tindem să plasăm cauza manifestărilor sale în propria lui personalitate. Evident, avem o percepție deformată vizavi de acel om, deoarece manifestările sale sunt influențate de context. Merită să reții că apelul la cauze interne (atribuiri dispoziționale) în explicarea unor manifestări e insuficientă când ai observat conduita omului într-o singură situație particulară. Generalizarea în baza unui caz singular e pripită, după cum știu prietenii gândirii critice.
Ce implicații are biasul actor/observator asupra relației de cuplu? Te poți gândi la un exemplu? Fără îndoială, chiar din experiența ta de viață. Să ne imaginăm că ești la volan și soția alături (pe scaunul mortului, hm!) care te bodogăne pentru stilul ”sportiv” de șofat. Tu vei crede (atribui) că stă în firea ei să te critice chiar și la volan, deși nici măcar n-are permis. Îți scapă din vedere contextul. Și anume, că accelerezi sau frânezi brusc și faci depășiri inutile în traficul aglomerat, iar ea percepe situația ca periculoasă și experimentează frică.
Nu rezist tentației de a închide acest articol, fără a da un răspuns la întrebarea de mai sus plasată între paranteze. E un răspuns de mare interes pentru viitori sau actuali psihologi și/sau clienții lor din ședințele de terapie.
Ce anume crede cu obstinație un psihoterapeut (psiholog sau nu)? Că explicația pentru conduita clientului (pacientului) stă în personalitatea și psihicul acestuia? Aproape fără excepții, da. El crede că omul e o mașină care are un defect. Odată reparată sau corectat defectul, va crede că merge oriunde, nu doar în atelier. Dumnealui face o atribuire dispozițională, ignorând contextele particulare în care se manifestă clientul. În baza acestei percepții deformate, terapeutul va încercă să-și ajute clientul ca acesta să-și corecteze sau să-și repare ”defecțiunile” la cutiuța cu maimuțe. Excelent! Fără a lua în considerare anumite împrejurări, psihologul lucrează asupra problemei clientului în vacuum (cleaner). Mai seamănă cu școala românească în care elevii și studenții învață fără să priceapă legăturile și implicațiile cunoștințelor în existența umană concretă.
Cum te poți feri de biasul actor/observator?
Când observi conduita unei persoane, mintea ta face automat o atribuire dispozițională. Observă asta și dacă ai timpul și motivația necesare, caută să gândești deliberat și mai în profunzime. Să consideri alte posibile explicații care implică situația în care persoana se află.
Când acest bias devine raționalizare?
Când atribui cauza în exteriorul tău, o plasezi în circumstanțe sau într-o persoană ”malefică”, ca să eviți propria responsabilitate pentru conduita ta și efectele ei. Să ne întoarcem la șoferul ”sportiv”. Un accident în condițiile unui șofat sportiv devine mai probabil decât un șofat prudent. Să ne imaginăm scena în care șoferul sportiv frânează și lovește spatele mașinii din față. Șoferul nostru consideră că celălalt a frânat brusc. Amatorul nostru de rally are contribuția sa. E o manevră combinată cu șofatul sportiv care a dus la accident. Dacă își asumă responsabilitatea pentru șofatul său „sportiv” (sau riscant), poate data viitoare va avea mai multă prudență? Poate. Dacă nu, considerând că celălalt a fost cauza (atribuire situațională) alături de, să zicem, vremea ploioasă și aglomerația, sunt șanse mai mici ori mai mari ca să-și corecteze comportamentul la volan?
Așadar, raționalizarea e atunci când atribuirea situațională îți justifică propria contribuție la consecințele unei acțiuni de care ești responsabil. Dar, să ieși basma curată, măcar în ochii tăi, face bine la sănătate. Contribuie la iluziile pozitive.