Când ești infantilizată (de către vreun terapeut/profesor/șef/partener), nu trebuie să tolerezi asta, măi fetițo! Într-adevăr, nu e deloc simplu în această cultură autohtonă tipic paternalistă. Totuși, poți informa partenerul de adresarea lui nepotrivită cu vârsta ta adultă. Dar cum ești infantilizată?
Mai înainte, e bine să reții că nimeni nu te poate infantiliza decât dacă ție nu-ți e clar cine ești psihologic și social. O persoană cu o identitate bine afirmată în lume (fizică, nu astrală) nu va experimenta infantilizarea indiferent de atitudinea celuilalt. Că am ajuns la atitudine, ea poate fi descrisă astfel:
- Te ignoră sau ți se adresează în funcție de capricii;
- Modul de adresare e specific unei relații de tip părinte-copil în care ești supusă unei tirade verbale și presiuni constante de a face cutare și cutare;
- Iți e subminată autonomia personală prin aceea că ți se impune ce să faci, ce să crezi și ce să simți (de ex: du-te să scrii, nu e cazul să te simți așa);
- Iți sunt ținute predici sau discursuri moralizatoare (ești luat la rost de parcă ești un mare prost) în care ești instruită despre ”cum ar trebui să…”;
- Alegerile tale nu contează, deoarece tu n-ai dreptul să alegi, ci obligația de a respecta o oarecare persoană (auto)investită cu autoritate);
- Iți sunt subliniate greșelile, însemnând, ca să vezi ironie, că ești iresponsabilă și ai merita o sancțiune, dar, astăzi, trecem cu vederea.
Dintr-o perspectivă valorică, acțiunea de infantilizare înseamnă un stil de comunicare ce indică lipsă de respect pentru drepturile fundamentale ale unei alte persoane. Înseamnă ca celălalt să nu conteze ca persoană-un adult capabil de autonomie în gândire, simțire și acțiuni sau cu dreptul de a alege liber și de a fi tratat ca o ființă liberă. El este perceput ca un om neînsemnat în raport cu persoana investită cu autoritate (psihologică, socială, profesională).
Într-adevăr, relațiile noastre sunt inegale când ne raportăm la autoritate sau diferențe ierarhice. Totuși, asta nu exclude respectarea în interacțiunile noastre de zi cu zi a două valori fundamentale:
Libertatea de alegere și autonomia personală.
Amenințarea ei sau perceperea unei potențiale încălcări a libertății duce invariabil la defensă psihologică, alteori direct la ofensivă în spiritele mai beligerante (teoria reactanței psihologice, J. Brehm, 1966). Dar mai contează când un altul te poate călca pe cap (sau coadă?), deoarece dispune de această putere psihologică susținută de poziția din organigramă? Nu, deoarece, dată fiind o cultură paternalistă, valoarea autonomiei și a libertății de alegere nu sunt de facto valori. Nu stau în firea unei societăți profund religioase. Într-o asemenea cultură, ”părintele” (inteligența supremă) controlează viața sau experiențele ”copiilor” (prostimea). Și se pricepe de minune, întrucât nu doar că face uz de puterea psihologică (auto)atribuită, ci are la îndemnă, de obicei, pârghiile puterii politice și, implicit, financiare (sau invers). (și tare mă tem că într-o așa cultură psihopații funcționali prosperă!).
Dacă am prețui autonomia și respectul față de libertatea altei persoane, indiferent de ierarhia socială și profesională, ar însemna să cultivăm relații colaborative, pe niveluri egale, chiar dacă poziția în organigramă ne diferențiază, chiar dacă nivelul competenței profesionale e diferit, chiar dacă știința/experiența cuiva e mai bogată decât a altcuiva. Insă, cine e capabil să cedeze din puterea sa? Nu e mai hrănitor la orgolii ca un altul să execute fără să crâcnească? Nu e mai facil să apelezi la pârghia autorității ca un altul să se execute decât să apelezi la inteligentă practică? Mai ales, că dacă n-ai așa ceva, atunci te descurci cu ”mâna de fier”. Sigur, când ai de-a face cu idioți dovediți științific apelezi direct la autoritate fără să mai întrebi ”vrei să… ?”. Deși, e o problemă de percepție socială.
Cetățeanul român are potențial de comandant în gene în aceiași măsură cu unul de executant (de regulă, cârtitor). Chiar și tu îl ai. Dacă nu s-a manifestat până în acest moment, înseamnă că n-ai prins, încă, un loc pe treapta superioară (de ex, psiholog supervizor? Sau principal?). El se activează când ajunge în poziție superioară și atunci împarte ordinele cu generozitate. Câteodată îndulcite cu ”te rog, fă cutare”, cuvinte adresate unor minioni în percepția dumnealui (sau dumneaei). Dânsul ar putea să-și regleze percepția (mai exact, schema cognitivă) în acord cu realitatea. S-ar chema raționalitate. În fața dânsului se află un adult, o persoană cu drepturi fundamentale. Sigur, are și obligații. Nu aiurea se cheamă fundamentale. Ci pentru că ele stau la baza relațiilor sociale, alături de reciprocitate, se cheamă că sunt fundația pe care se ridică diferențele de ierarhie socială. Pe scurt, mai înainte manifestăm respectul (by default), apoi urmează respectul la puterea a doua rezultat din diferențele sociale.
Poziția de șef sau de autoritate (de vreun fel) nu oferă nimănui dreptul de a se adresa celorlați colaboratori (sau parteneri, angajați) de parcă sunt niște vietăți cu creiere de moluscă sau niște puștani puși pe șmecherii copilărești (ca să nu zic ”sclavi pe plantație”). Deși, uneori, se manifestă infantil. Și dacă așa se manifestă? E dificil să colaborezi cu moluște și puștani. Devine problematic când manifestările sunt sistematice și prezente în situația unor decizii cu impact.
Cu atenție și grijă, ei pot să iasă din acele roluri infantile, asumându-și roluri mature. Și ce înseamnă asta (în plan psihologic)?
- Să-și descopere identitatea sau ce roluri joacă (sau aspiră) în societate
- Să fie independent de părinți.
- Să-și stabilească propria filosofie de viață (ce include un sistem de valori).
- Să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale.
Unde sunt adulții, te intrebi? Ei nu se nasc, ci cresc, vârsta cronologică ne-fiind decât un reper relativ. Maturizarea e un proces. Începe de la vârste mici, de când vietatea e ceva mai rezonabilă decât o maimuțică. Insă, măi băiete, ce maturizare putem încuraja într-o cultură tipic paternalistă? Mă tem că persoanele care prețuiesc autonomia aproape că intră la categoria outcast, în percepția socială, cu mari dificultăți în a se integra grupurilor sau organizațiilor, nu pentru că n-au abilități sociale, ci pentru că sunt deplasate axiologic. Într-adevăr, acesta e costul psihologic și social. Totuși, nici vremurile nu stau pe loc.