Ieri am avut întâlnirea de douăzeci de ani de la absolvirea liceului. N-am participat. M-am tot întrebat ce pot găsi acolo. Urma să văd oameni cu care n-am avut o legătură timp de mai mult de douăzeci de ani. În amintirile mele ei arată într-un anume fel. Am o relație bună cu aceste amintiri. De ce le-aș vrea diferite?! Viața de adolescent la liceu s-a încheiat demult. E un capitol închis.
Acum, să fi mers la o întâlnire cu oameni străini (foști colegi) nu e pentru mine, ne-fiind o fire expansivă social. Ei sunt persoane diferite (adulte) de adolescenții din amintirile mele. E foarte probabil să nu am nimic în comun cu ei, cu excepția unor amintiri.
În ochii mei, acel eu adolescentin e (aproape) un străin. Azi, am doar o vagă impresie că sunt eu, atunci când văd unele imagini, vagi și neclare, din perioada liceului. Distanța psihologică dintre eul de azi și eul de acum douăzeci ani este, evident, bogată cu evenimente pe durata a douăzeci de ani. Nu mai sunt același și sunt străin de eul adolescentin, ceea ce e o veste bună, îmi vine să zic. Nici foștii colegi de liceu nu mai sunt adolescenții din amintirile mele.
Amintirilor mele le-a fost asociată identitatea de sine. E bine pentru mine (și pentru tine) să posed o memorie biografică, baza identității sinelui. Are o pondere specială la narațiunea asociată conceptului de sine (eu) sau schemă de sine, față de care e mai sănătos să păstrăm o oarecare distanță psihologică, după cum știu studenții la grupul ACT. (cum faci asta depinde de un antrenament ”cu elastice”). În continuare am acces la istoria cu sinele adolescent, fără a fi unul, deși mă pot manifesta, uneori, ca un adolescent. Poți observa condiția de ”ca un” adolescent. La fel de bine, ne putem manifesta copilărește într-un anume context, fără să fim realmente regresați la un eu infantil (sau identificați cu eul infantil). Asta, deoarece la fel de bine, când situația o cere, poți trece rapid pe un modus operandi adult. Știu, știu, sunt persoane care se obligă să fie adulți, oameni serioși și maturi, în mai toate împrejurările. Dar mai știu și adulți care au uitat să se copilărească.
Probabil, dacă aș fi mers la întâlnire, s-ar fi reactivat acest sine, într-un fel amestecat cu acela de azi. Sunt aproape sigur că ți se întâmplă când mergi acasă, la familia ta de origine. Te manifești amestecat tu, eul adult de azi, cu tu, eul infantil, de atunci. Cu o atenție conștientă sporită, putem distila între manifestări specifice unuia și altuia. Dacă ar fi așa, ce aș câștiga din această experiență prin care revin (psihologic) la un eu infantil din adolescență? Ce înțelegere îmi poate oferi perspectiva sinelui regresat în stadiul adolescenței? Și dacă n-ar fi așa, de ce m-aș întâlni cu acei oameni străini? Există amintiri comune, vei spune. Așa e, dar îmi plac acele amintiri exact așa cum sunt. Nu simt nevoia să le actualizez. Să-i întâlnesc pe acei adulți ar fi fost de parcă amintirile din acele vremuri mi-ar fi fost furate sau invadate. Fără îndoială că pasionații de regresie și teorie psihodinamică ar putea crede că evit vreo experiență traumatică din perioada liceului (de ex, când eram căpăcit la basket sau refuzat de vreo căprioară). Iar textul de față e o mostră de intelectualizare.
Extrapolând, regresia nu oferă nimic. Poate doar mucișori în fasole. Un adult, să zicem, aflat azi la 35 ani, învață să reflecteze asupra vieții sale în scopul de a lua decizii mai bune de azi înainte. Nu de azi înapoi. Amintirile biografice sunt istorie. Retrăirea lor n-o văd necesară. La fel ca orice istorie, ele pot fi editate astăzi, nu ieri, prin regresie. (aviz amatorilor de regresii și infantilizări). Sănătos, zic eu, e să te pasioneze proiecțiile în viitor, nu regresia. Editarea istoriei personale servește viitorului și e realizată azi, de la nivelul minții adulte, nu dintr-o minte regresată.