Nimic nu poate fi mai păgubos (sau periculos!) decât gândirea in alb-negru. Gândirea de tipul ori, ori mă exasperează prin frecvența ei, când nu mă sperie prin consecințe.
In treacăt precizez că este o oroare cognitivă. Da, ai citit bine. O eroare ce poate fi oribilă, dar și corectată. Vrei exemple? Am bănuiala că ai mințit sau te-ai fofilat cel puțin o dată intr-o situație de viață semnificativă. Mergi, te rog, cu mintea in acel moment din viața ta. Ti-ai reamintit? Bine. Acum te intreb. Ești o mincinoasă sau o persoană onestă? Vei răspunde, să zicem, am mințit atunci, dar mă consider o persoană onestă. Sau mint când cred că necesar ca să-mi protejez scopurile sau să mă feresc de indivizi periculoși. Intelegi unde bat? E la mintea cucoșului. Fie ești mincinoasă, fie ești onestă.
Când privesti din perspectiva timpului trecător (si nu din cea a schemelor fixe), constati că poti fi mincinoasă la un moment T10 și onestă la un moment T25. Relativă persoană mai ești tu! Se pare că relativitatea nu se aplică doar la lumină, ci și la persoana ta. Ești o ființă imperfectă, stiu. (eu nu, deoarece sunt guru, încununarea metempsihotică a sute de vieți anterioare).
Cineva care judecă evenimentul la T10 poate crede că ești o persoană mincinoasă. Eventual, o trădătoare, dacă ai avut o aventură romantică cu acel bărbat sexi. Pentru dumnealui ai fost sinceră, de încredere, insă nu mai ești. De azi, de când a aflat de aventură, te-ai preschimbat in ochii dumnealui.
Probabil de la momentul T1 la T100 ți-ai manifestat onestitatea. Dar de acum, de la T101, ai sfeclit-o! Te-ai dovedit o mincinoasă! A fi sau a nu fi. Ai mințit o dată, poftim eticheta!
Mințile operează cu etichete distincte numite categorii si concepte. Fie aparții de categoria onestității, fie de cea a minciunii. E un principiu valabil și pentru obiecte sau fenomene naturale/sociale. Fie acest obiect e scaun, care aparține de categoria mobilă (sau fecale?!), fie e prăjitor de pâine și aparține de categoria ustensile de tortură inovativă sau aparate electrocasnice. Trecând in categoria ocupațiilor, fie esti psihologă, fie ești astrologă. (caz in care iti faci astrogramele pe calculator pentru ca nu stii matematica și geometrie?). Hopa, iată că realitatea ne contrazice, iar operația ori, ori nu se aplică. Știm că psihologia se combină de minune cu astrologia, ba chiar și cu fizica cuantică prin țări mai balcanic de laxe la capitolul știință. Disciplina psihologie are o combinație chiar și cu biologia evoluționistă, de unde ne-am pricopsit cu psihologia evoluționistă. Alt exemplu ce-mi veni in minte, fiind cu fixație pe anus, e cu psihoterapia care fie aparține listei cu tratamente validate, fie nu. (oricum lista e de la psihologii americani, așa că nu ne privește ;)).
Din perspectiva semnului plus, operația mentala ori, ori ne ajută să categorizăm, să clasificăm. Imaginează-te un copilaș care percepe lumea și caută s-o cunoască. Invață treptat concepte și categorii explorând lumea cu simțurile sale și cu ajutorul adulților. El feliază realitatea percepută și introduce feliile obținute in sertarele memoriei, astfel incat data viitoare când vede o pisică, știe că este o pisică, nu o maimuță capucin sau preșul de la ușă. Nu e nevoie să meargă la ea de fiecare data și s-o tragă de mustăți ca să constate după meouuu! că e pisică și zgârie rău. Spunem despre copilaș că a făcut un salt cognitiv. De la experiența sau testarea prin experiență la cunoașterea conceptuală. Iar mulți adulți, cândva copii, rămân aici, uitând să verifice din când in când cunoașterea obținută). Putem spune despre ei că și-au pierdut prospețimea copilăriei sau prospețimea minții de copil (sau ”ce se întâmplă dacă… ?”).
Odată cu recunoașterea felinei, instantaneu știe mult mai multe (de ex, că are la lăbuțe ”bolduri” numite gheare). Conceptele și categoriile prezintă proprietăți comune sau nu. Când privește la vietatea de lângă ușă, creierul său decide dacă e maimuțică sau pisică. Dacă e o vietate sau obiect neanimat, dacă e periculos sau pus pe joacă…
Pe partea cu minus, operația mentală ori, ori devine o eroare cognitivă. Realitatea are nuanțe, variații, arome, culori sau, intr-un cuvânt, are diversitate. Iar diversitatea nu poate fi inghesuită în două categorii! Cu toatea astea, creierul uman obisnuit să opereze ori, ori înghesuie orice percepție într-o dihotomie. E o operație mentală automată și reducționistă, dată fiind zgârcenia dumnealui in consumul de resurse. Alegerea unei opțiuni din două e experimentată, de altfel, ca și o stare comodă. Suplimentarea alegerii cu o a treia și, ce să mai zic, o a patra opțiune devine extenuantă. (preferabil să execuți o sută de genuflexiuni in trei minute). De aici e derivat un principiu psihologic simplu de influență socială. Oferă cumpărătorului o alegere între două variante, maxim trei. E o probabilitate mai mare să cumpere produsul (cu prețul la mijlocul prețurilor pentru celelalte două produse) decât dacă îi oferi patru, cinci sau zece variante.
Anumite fenomene pot fi divizate in categorii mutual exclusive. Se mai numesc variabile dihotomice. Spre exemplu, când arunci o monedă in sus, poate cădea fie ban, fie stemă. Nu există un mijloc. (există muchia, insa e aproape imposibil ca moneda să cadă pe muchie). Intr-o cameră poate fi lumină sau intuneric? Da, dar intre cele două categorii opuse există nuanțe. Insa, intrerupătorul camerei poate fi on/off. (dacă nu e unul special cu variație).
Fenomenele umane sunt adesea rezumate la două categorii (fie A, fie B). Dar, in realitate, o mai acurată descriere și explicare a lor presupune un continuum (undeva intre A și B). Prin contrast cu variabile dihotomice intalnim, mai ales pe tărâmul psihologic, variabile continue. Să vedem câteva exemple de variabile continue, dar care sunt înțelese ca fiind dihotomice.
- normal – anormal
- introvert – extravert
- conștient – inconștient
- sexist – nonsexist
- autonom – dependent
- succes – eșec
- sanatos – bolnav
- inteligent – prost
- Aaron Beck – Sigmund Freud ?! :)))
Operația ori, ori face din orice stare emoțională/mentală o problemă. Veselă ori tristă? Pozitivă ori negativă? Sau, ești sănătoasă sau bolnavă? Categoriile sunt OK, iți repet, ne ajută să (re)cunoaștem realitatea inainte de a o experimenta. Este un avantaj evoluționist. Nu mai e cazul să testezi de fiecare dată pe propria-ți piele și să riști rănirea sau „teleportarea” sufletului în lumea astrală orânduită de Păcală.
Bucurie ori tristețe? Bunătate sau răutate? Alege una. O mulțime de oameni isi imaginează că bucuria sau, in general, emotiile pozitive merită alese și cultivate in timp ce emotiile negative sunt de evitat. De unde și zadarnica tentativă de a scăpa de ele in timp ce caută solutii la cum să-și procure emotii pozitive tot mai intense si mai frecvente. Iar literatura psihologica de self-help și atelierele de două parale vin la țanc in intâmpinarea acestei dorințe fanteziste.
O persoană, care merge la terapie psihologică, poate crede că îi lipsește increderea in sine. Fie are, fie n-are! Greșit, pătrățel! Din start, poți crede că ar trebui s-o ai, dar iată că n-o ai! Fir-ar ea de încredere! Încrederea de sine e o variabilă de care fel? Bravo! Și dacă așezăm variabila într-un context specific al existenței personale, ce se intâmplă? Variază ea dependent de contextul particular? Eroarea apare când ne fixăm in ele, uitând de diversitate, de variație, de continuumul curgerii vieții (și vietăților!).
Să mai vedem câteva exemple. O persoană tulburată de imaginea corporală poate învăța să nuanțeze intre categoriile gras sau slab, perfect sau imperfect, succes sau eșec. Sau partenerii de cuplu pot învăța să se abțină de la gândirea dihotomică acuzatoare de genul ”Tu intotdeauna iți lași hainele peste tot…” sau ”Tu niciodată nu speli vasele… ”. Desigur, in timp ce ”numai eu fac curățenie… ”.
Invățând să percepi situațiile in termeni relativi, prin contrast, mai puțin absoluți, ai prilejul să-ți cultivi, in termeni mai realisti, un sentiment al acceptării și flexibilității. Natura umana poate fi cuprinsă în categorii si etichetata prin concepte, insa fără a uita că oamenii și relațiile sociale sunt variate si dependente de imprejurări.
Conceptele și categoriile sunt importante pentru că ne structurează gândirea și ne ajută să (re)cunoaștem lumea, dar nu e cazul să confundăm lumea gândurilor cu realitatea obiectivă. Nu e totuna cu a crede că lucrurile, fenomenele si oamenii sunt fixe și cu acuratețe descrise prin categorii, care sunt aproximări (relative), localizate in creierul tău, ale realității fizice.