O tânără admiratoare a acestui blog, de origine română, dar o voi numi Michelle pentru atmosfera franțuzească, profesează psihologia clinică în Franța. Am schimbat câteva mesaje cu dumneaei, pentru că e interesată de un subiect excentric. Se pare că nici printre psihologii francezi nu există deschidere la examinare (critică) și practica în baza dovezilor și nu doar a intuițiilor. Îmi mărturisește, cu năduf aproape, că atunci când aduce în discuțiile cu colegii subiectul studii clinice randomizate, dacă nu e persiflată, atunci primește un elegant ”ignore” pe limba franceză (non)verbală. (probabil niște ochi dați peste cap sau un ”ihm” condescendent).
Michelle se formează profesional într-o psihoterapie fără suport empiric, adică nu apare pe lista EST agreată de Societatea de Psihologie Clinică (divizia 12 din American Psychological Association). Probabil, asemeni unora dintre noi, și psihologii francezi întreabă retoric ”cine sunt americanii ca să ne luăm după ei?”. Recunoaște asta, și fără a se cantona dogmatic, continuă să-și diversifice practica cu modele și intervenții care sunt derivate din studii clinice controlate. În ultimul mesaj, mi-a scris că a frunzărit cartea lui Scott Lilienfeld ”Science and Pseudoscience in Psychology”, care, citez ”a venit ca o seceră peste tot ce am invățat în facultate” (universitate românească). Mi se pare că alege o strategie inteligentă, in pofida inerției de a practica orice intr-o manieră cât se poate de acreditată. Cred că e autentic orientată de excelența profesională, pe de-o parte, iar pe de alta de compasiunea pentru acei oameni deranjați. Îi urez succes!
Totuși, oricare intervenție, deși derivată din știință, dacă nu e acompaniată de empatie, căldură și alianță terapeutică, care sunt înalt asociate cu beneficiile personale ale clientului/pacientului, atunci nu avem psihoterapie, ci doar o demonstrație de putere (psihologică) și tehnică asemenea paradelor militare. Relativa importanța a factorilor terapeutici (sau The Big Four) care influențează beneficiile clientului se află în următoarele procente, preluate dintr-un studiu mai vechi (din 2001):
- expectanța subiectivă a ameliorării (vindecării) sau răspuns placebo – 15%.
- factori comuni tuturor terapiilor sau factorii ce țin de relația terapeutică (de ex: credibilitatea terapeutului, intelegerea empatică, limbajul, validarea clientului) – 30 %.
- factori extraterapeutici (schimbări în contextul vieții, resurse interne, suport social) – 40%.
- tehnică (model) terapeutică – 15 %.
Ce ține de controlul unui terapeut/psiholog? Factorii comuni, desigur, alături de tehnică. Probabilitatea unui efect placebo e mai mare odată ce acesti factori sunt puși la lucru. Toate astea luate împreună și aliniate după astre cu ajutorul sfântului duh însumează 60% din beneficiul terapeutic total. Poți spera la cele 40 de procente, ce țin de curgerea vieții, să fie în favoarea ei. Totuși, dacă putem influența contextul, șansele beneficiului terapeutic ar putea crește cu până la 40%. (o altă poveste).
Ne putem încrede în aceste procente? Dacă tehnica/modelul terapeutic contează nici pe sfert, atunci contează mult mai mult unde te simți ascultat și acceptat necondiționat, după cum credea Carl Rogers, unul dintre părinții psihologiei umaniste. Iar asta ar putea fi suficient?
E preferabil să reții că aceste procente sunt estimări educate în baza unor medii pe datele empirice oferite de mai mult de o sută de studii. Contează, dacă mă intelegi, pentru că estimare e doar pedanteria la ghiceală, iar când e educată inseamnă că provine din niște calcule. Fără a fi, însă, rezultată nici in urma unor măsurători directe și nici in baza unor meta-analize.
Scopul abordării The Big Four a fost să creeze un tratament mai eficient si mai practic in baza acestor factori și care să integreze diverse intervenții/modele terapeutice. E ceea ce se încearcă prin psihoterapia integrativă a lui Ken Evans (un pic la modă prin unele state europene), care, ups, nu apare în lista cu EST . (poate apare in cea cu Vest?)
Astăzi, meseriașii nu se mai raportează la ”schița cu estimările educate”. Este depășită. Dacă ești un cititor interesat, vei face clic aici și aici, unde vei lectura două articole (publicate în 2014, în jurnalul Psychotherapy, impact factor 3.01), unul care susține (cu date) abordarea factorilor comuni și un altul care pare să reconcilieze cele două tabere (evidence-based vs. common factors).
Așadar, ce ar putea să te ajute la ședința cu psihologa? Un ceai? O cafea? Sau bețișoarele parfumate și înecăcioase?
Fără empatie nu merge ca unsă relația cu dânsa. Ce fel de relație? De amiciție? Nu, una colaborativă, și nu autoritară de tip medic-pacient, și orientată de scopuri comune. Totuși, deși necesară, nu e suficientă pentru schimbările durabile. Iar de empatie poți avea parte și dacă apelezi la un prieten de-l pui pe rană (rara avis!).
În ultima decadă a fost pusă în evidență relația de control reciproc dintre regiunea cortexului prefrontal și regiunile subcorticale, implicate în reglarea emoțională. În prezent există dovezi copleșitoare care susțin că EST (terapiile cu suport empiric) provoacă schimbări neurale la nivelul relației dintre cele două regiuni. Empatia, acceptarea și căldura sufletească (alături de ceaiul cald), deși necesare, nu sunt suficiente pentru alianță terapeutică și nici nu reușeșc să producă prin ele însele schimbările neurale durabile asociate unei mai bune autoreglări emoționale și comportamentale.