Luăm decizii on a daily basis. Știi că deciziile tale sunt puternic modelate de stările emoționale și nu neapărat în sens favorabil? Tu crezi că alegi cea mai bună variante, deși cea mai bună variantă încetează să fie ”cea mai bună” când e examinată pe baza unor temeiuri raționale. Un exemplu de efect emoțional asupra deciziilor este ceea ce se cheamă reactanță psihologică, care se referă la rezistența activată de amenințarea sau restricționarea libertății personale. Într-o definiție originară(din 1966, dar valabilă și azi), ce aparține lui Jack Daniels, ptiu, Jack W.Brehm,sună așa: ‘‘the motivational state directed toward the reestablishment of [a] threatened or eliminated freedom’’. O stare motivațională, da? Care te impulsionează către restaurarea libertății personale când îți e amenințată sau restricționată.
Nenea Jack Brehm s-a prăpădit în 2009, lăsându-ne moștenire teoria reactanței psihologice, o teorie a libertății și controlului (cu suport empiric după 15 ani de cercetare). Există și o carte publicată cu acest titlu în 1981, care se află, desigur, în biblioteca facultăților de profil (sufletul!).
Să-ți ofer o ilustrare mai concretă. Ai doi prieteni care îți propun să-ți petreci vacanța/concediul de iarnă cu ei. Unul te invită la cabana lui de la Bușteni ca să schiați împreună, iar celălalt la o căsuță pitorească în apropierea unei plaje din Tassos. Dacă îmi semeni, preferi mai degrabă plaja și aerul călduț din Tassos decât frigul și zăpada de la munte. În timp ce explorezi mental opțiunile și tinzi către opțiunea cu locul călduț și tolăneala la soare, prietenul tău insistă că ”e musai să-l însoțești”, deoarece așa și pe dincolo. Ei, cum îți influențează asta decizia?
De la distanța lecturii nu cred că întrezărești o influență asupra deciziei tale. Ți se pare logic să optezi pentru varianta care îți place. Te asigur că mulți oameni nu reacționează în această manieră. Probabil nici tu dacă ai fi în situație. Unii oameni vor reacționa vizavi de amenințarea libertății personale, optând pentru varianta schiului, chiar dacă preferă plaja.
Măsura în care reactanța psihologică (nu ”psihică”, da?) afectează decizia depinde de numărul libertăților amenințate și sursa amenințării. La care se adaugă mari diferențe individuale în privința manifestării ei. Îmi amintesc de o clientă cu care am lucrat câteva ședințe și care ”nu reușea” să se integreze în echipă. Credea că este ceva defect cu ea. Cu atât mai mult cu cât avea ”probleme cu autoritatea”. Într-adevăr, avea probleme de relaționare. Dar nu pentru că avea un conflict inconștient cu tata și ostilitatea refulată, dar proiectată asupra șefilor (o teorie psih. invalidată științific), ci pentru că nu tolera manifestările autoritariste (reactanță peste medie). Și, știm bine, cum mulți șefi tind să fie exemple de autoritate irațională (abuzivă), reușind să trezească cu mare ușurință reactanța psihologică în colegii lor aflați pe o treaptă inferioară în ierarhia organizației.
Te poți gândi cum îți vine să răspunzi în anumite situații specifice când ți se spune ce să faci. De ex, când partenerul îți cere să faci cumpărături, el fiind reținut la birou de o roșcată sexi (project manager?). Dacă tinzi să faci exact pe dos, indiferent de ceea ce ți se cere, înseamnă că manifesti reactanță și poți lua uneori decizii proaste datorită acestei tendințe.
Indiferent că relaționezi cu părinții, cu boss-ul, cu primul ministru sau cu partenerul de viață, reactanța psihologică poate interfera cu procesul decizional, determinându-te să optezi pentru o variantă mai puțin dezirabilă (să nu zic proastă). Din cealaltă perspectivă, că să reduci probabilitatea că un altul să manifeste reactanță la influența ta, merită să apelezi mai rar la comenzi, porunci sau afirmații imperative. Te asigur că nu-ți cad tresele de pe umeri. Poți încerca, din compasiune, și în relație cu tine însuți/însăți. (câțiva exersează la ACT). E musai.