Îți mărturisesc că termenul de ”psihic” (sau suflet) mă calcă pe nervi sau pe bătături. E pe buzele tuturor. Tot aud de boală psihică, tulburare psihică, funcții psihice, procese psihice, probleme psihice, psiho-terapie și altele asemenea. E limpede o manifestare a concepției dualiste (suflet vs. corp/creier), o paradigmă sau ”tunel de realitate” cu care sau în care operează, ca să mă oftice pe mine, cei mai mulți psihologi și profesori, dar și studenți.
Conceptul de ”psihic” este vetust, nu doar ca e imprecis si irelevant. Orice persoană, mai ales cu specializare, care e la curent cu cercetarea și deschisă la minte, abandonează conceptele învechite. Cine e deconectat (de la curent) va folosi in continuare concepte si conceptii gresite. Nu cred că vrei să fii printre acestea.
Iar problema ta, dacă ai una, nu e psihică, deoarece nu adjectivul ”psihic” explică problema. Știința psihologică descrie și explică problema. Iar problema ta e o manifestare mentală a creierului. Nu a psihicului inefabil! Psihicul/sufletul ca substanță non-fizică a rămas o problemă a teologilor și misticilor, nu a psihologilor moderni. De aceea, problema devine psihologică (sau, cel mult, mentală), iar terapia psihologică, la fel instrumentele sau intervențiile, deoarece lucrezi cu procese mentale/creierul și comportamentul și relațiile cu ceilalți. Prin urmare, dacă te pregătești în meseria de psiholog, ar trebui să dispui de cunoștințe solide din biologia corpului uman și, îndeosebi, din neurofiziologie și neuropsihologie. Dar, fără a uita psihologia socială, atât de superficial tratată prin facultățile de profil.
Așadar, pentru confortul meu intelectual, dacă, prin cine știe ce împrejurări, ajungem să interacționăm, mi-ar plăcea să folosești termenul de psihologic/mental în locul adjectivului „psihic”. Altfel mă tulbur psihic. Ptiu, adică nervos (sau psihologic?).