N-ar fi grozav să putem şti când cineva afirmă lucruri fără sens? Cred că merită să te prinzi rapid când cineva afirmă lucruri cu sens şi merită atenţia ta şi când emite aiureli irosindu-ţi timpul şi energia mentală. Alfred Jules Ayer (1910-1989) credea că a descoperit o metodă. A numit-o Principiul Verificării.
După câteva luni petrecute în Austria în compania unor savanţi şi intelectuali de marcă, Ayer s-a reîntors la Oxford unde ţinea prelegeri de filosofie. La vârsta de 24 de ani, a scris o carte ca să-şi facă viaţa dificilă, deoarece îi mergea prea bine. Prin paginile acestei cărţi intitulată „Language, Truth and Logic”, publicată în 1936, susţinea cu neruşinare tinerească că o mare parte a filosofiei e doldora de aiureli, o puzderie de idei fără sens. Lucrarea sa face parte din curentul filosofic numită „pozitivism logic”, care laudă ştiinţa drept cea mai măreaţă realizare a umanităţii. Poate chiar este.
A fost excelent primită de „dinozaurii” filosofi de la Oxford. Glumesc. E evident că lucrarea le-a şifonat penele (pardon, solzii), ceea ce i-a adus dificultăţi lui Ayer în a-şi găsi aici un post de profesor. În schimb University College of London l-a numit profesor în 1946. Ulterior, în 1959, s-a mutat la University of Oxford. Probabil dinozaurii dispăruseră pe cale naturală.
Vrei să-ţi spun un secret despre Ayer sau „Freddie”? În timpul celui de-a doilea război mondial a fost un „agent 007”. A lucrat pentru MI6 şi Special Operation Executive (cool!). De aici poţi înţelege interesul lui pentru verificare.
Revenind, Principiul Verificării ne ajută să distingem între afirmaţii cu sens şi afirmaţii fără sens în raport cu realitatea. Te poţi gândi la metoda dumnealui ca la o furculiţă specială cu care alegi bucăţile bune, comestibile, de cele rele, indigeste. Sau ca la un filtru prin care te alegi cu grâul şi nu cu neghina.
Poţi lua oricare afirmaţie şi te întreba după cum urmează:
- E adevărată prin definiţie?
- Poate fi testată empiric?
Dacă o afirmaţie oarecare nu trece fie de (1), fie de (2), atunci e un nonsens. Hai să te lămuresc. Propoziţia „Toate vrăbiile sunt păsări” e adevărată prin definiţie. La fel şi „Toţi politicienii sunt corupţi”. Chiar toţi? Unii politicieni nu sunt corupţi, adică sunt (probabil) oameni cinstiţi. Deşi nu putem fi sută la sută siguri. Revin.
Propoziţia „Toţi oamenii sunt primate” e adevărată prin definiţie. Spre deosebire de propoziţia „Toate primatele sunt oameni” care e falsă. E limpede pentru oricine care merge la grădina zoo (nu la Bucureşti) sau care urmăreşte programele oferite de canalul Nature. Nenea Immanuel Kant le-a numit judecăţi analitice din moment ce nu e necesară o testare empirică pentru stabilirea adevărului deja stabilit prin analiza conceptelor folosite în propoziţie. Declaraţiile care sunt verificate empiric se cheamă judecăţi sintetice în contrast cu cele analitice.
Nu trebuie să observăm toate păsările ca să ştim că vrăbiile sunt păsări. După cum nici că toate primatele nu sunt oameni şi nici maimuţe. Ştim că unele sunt umane, iar altele non-umane. (cu excepţia unora dintr-o categorie specială de origine extraterestră; anunaki sau cam aşa ceva). În schimb propoziţia „unii politicieni sunt cinstiţi” trebuie verificată empiric. Mai eşti? Să continuăm. Ca s-o testăm empiric, vom oferi mită unora dintre ei în contextul unei licitaţii publice şi vom observa cum răspund la ofertă. Dacă aceştia refuză (şi nici nu cer) mita oferită, atunci vom şti că propoziţia „unii politicieni sunt oameni cinstiţi” e adevărată. (Pe cea inversă („unii politicieni sunt corupţi”) o putem considera judecată analitică.)
Oricum ar fi cu politicienii sau primatele, toate aceste enunţuri sunt cu sens. Ele pot fi investigate prin metoda lui Ayer. Poţi face o comparaţie cu afirmaţia:
„Camera mea e plină cu extraterestre sexi, invizibile şi care nu lasă urme”.
Nici ea nu e adevărată prin definiţie (nu e o judecată analitică). Dar este ea empiric verificabilă? Cum o putem testa empiric? Se pare că nu putem. Nu pare să existe vreo cale prin care putem „detecta” extraterestre invizibile care nu lasă urme (în termeni ştiinţifici, nu e falsificabilă). Nu le putem mirosi, nici vedea sau auzi din moment ce sunt invizibile şi nu lasă nici un fel de urme. Prin urmare, afirmaţia e un nonsens. Ea sună cu sens dar nu este. Gramatical e o propoziţie corectă, cu sens, dar ca afirmaţie despre realitate ea nu e nici adevărată şi nici falsă. Este un nonsens.
Probabil e dificil de acceptat. Afirmaţia de mai sus pare a avea sens. Iar pentru unii oameni e chiar adevărată. Dar conform cu furculiţa lui Ayer contribuie cu nimic la cunoaştere, deşi poate suna poetic sau poate contribui la literatura de ficţiune pornografică. Poţi trasa o perpendiculară la unele teorii psihologice. (de ex, cu psihologia cuantică).
Cu aceiaşi „furculiţă” putem înşfăca şi afirmaţia „D-zeu există”. Ce, naiba, o ieşi? Aici te las pe tine. Eu merg la frigider să înşfac câteva felii reci şi zemoase de pepene galben.