Am impresia că o concepţie ineptă a prins la noi rădăcini. Şi anume, cum că psihologia e aproape totuna fie cu psihoterapia, fie cu trainingul. Aproape că nu mai găseşti psiholog care nu se pricepe printre altele la psihoterapie sau trainer care nu e niţel psiholog, ba chiar psihoterapeut (dacă nu „master” NLP). Să nu crezi că am ceva cu diversitatea intereselor. Am în schimb un ghimpe contra amalgamului de roluri care se apropie de impostură şi vanitate.
Piaţa e suprasaturată de psihoterapeuţi dintre care mulţi daca nu şomează, abia se descurca, dacă nu cumva isi maresc veniturile din proiecte derulate în paralel (nu de puţine ori, într-un univers paralel). Multi sunt implicaţi în training. Aceştia (unii, da?) îşi imaginează că un training bun împleteşte terapia cu abilitarea. Ei confundă grupul de training cu grupul de terapie, probabil din nevoia de a-şi exhiba „virtuozitatea” cunoaşterii psihologice (adesea, neverificată empiric). Un bătrânel celebru pentru beletristica pe tema psihoterapiei din cabinet, pe nume Irvin Yalom, îi poate lămuri dacă se apleacă asupra unui catastif despre dinamici de grup în psihoterapie (ajunsă la a cincea ediţie în 2005). Dacă nu le convine, mă tem că vor rămâne cu ochii în soare sau privind la soare.
Sunt două specii de intervenţie diferite prin conţinut şi obiective. Doar cine nu ştie metodologia predării şi evaluării sau protocolul unei psihoterapii, va crede că cele două roluri se contopesc în cadrul unui training. Din rolul de terapeut pot fi cultivate la membrii grupului de terapie abilităţi, atitudini şi valori. Totuşi rolul fundamental e acela de terapeut, nu cel de instructor. Pe rolul de bază sunt grefate atribuţiile de instructor. Dar ele nu se confundă nici în plan experienţial şi nici psihologic. Unul e principal, celălalt rol devine secundar. De aici şi modalităţi de abordare. De exemplu, un trainer nu intră în probleme psihologice când joaca rolul de „trainer”. Nu contează că are abilitare în psihoterapie. Chiar dacă se simte aţâţat de problematica psihologica detectata la un student, se abţine mizând (cu riscul de a părea pedant) pe abilitatea de control inhibitor. Mai degraba, un terapeut, într-un cabinet, poate oferi training. Dar asta, întrucât clientul are nevoie de abilităţi de coping, iar dobândirea lor face parte de protocolul terapiei.
Ocupaţia de trainer şi cea de psihoterapeut, deşi au ca „material” de lucru alţi oameni (câteodată, energii negative şi fotoni conştienţi), sunt două meserii distincte. La fel cea de profesor (sau lector) prin facultăţile de psihologie şi cea de terapeut sau psiholog. Aud adesea de colegi care-şi confundă rolurile, aceştia considerând-şi studenţii (uneori, partenerii) drept pacienţi sau clienţi la dezvoltare personală. Cine ştie, probabil şi în cabinet îşi tratează pacienţii drept studenţi. Unde mai pui, că peste toate astea, unii o fac pe vânzătorii de servicii psihologice. Ghici ciupercă, cine sunt studenţii?
Să te iluminez cu privire la distincţia între rolul de terapeut şi acela de trainer/lector. Poate intuieşti şi tu următoarele prescripţii de rol: (1) De la un trainer/lector te aştepţi să înveţi sau să dobândeşti noi abilităţi şi cunoştinţe, eventual, atitudini. Cu această aşteptare vei interacţiona cu dumnealui în sesiunile de training. (2) De la un terapeut te aştepţi la vindecare/ameliorare. Aceasta e aşteptarea princeps când mergi la sesiunile de terapie; când mai înveţi câteceva intră la aşteptări secundare. Este aproape de la sine înţeles? Mă tem că nu. Pentru un lector/trainer oamenii care participă la sesiunile de training vor să înveţe noi cunoştinţe şi abilităţi. Cetăţeanul care participă la training joacă în raport cu “trainerul” rolul de… ? Bravo, “student”! Pentru un terapeut oamenii din sesiunile sale sunt tulburaţi emoţional şi caută echilibru în vieţile lor. Ei sunt în raport cu terapeutul (psiholog/vrăjitor/medic) în roluri de „pacienţi” (într-o viziune medicală) sau „clienţi” (câteodată, unii calcă pe bec şi devin amanţi sau iubiţi). Prin urmare, metodele lor vor fi orientate diferit in virtutea unor obiective specifice diferite conform cu prescripţiile de rol şi cu contextul particular în care se petrece povestea.
Când vrei să ajungi unde îţi propui, alegi fie cămila, fie măgarul, pardon, struţul. Nu struţocămila. Cu dânsa n-ajungi nicăieri. Poate doar la spitalul de nebuni.