Nu există amintiri undeva păstrate în minte (mintea e totuna cu psihicul; depinde de scoala de gandire psihologica). Ele nu se afla undeva într-un „univers” mental. Mintea nu este un container (si nici o biblioteca; precizare pentru cei cu interese intelectuale). Întâlnesc adesea această concepţie complet eronată. Oamenii cred ca amintirile sunt depozitate undeva în minte ca într-un fel de container ori biblioteca. Iar tu umbli prin biblioteca (minte) şi cauţi prin rafturi cartea de care ai nevoie (la examene, la un rebus, la o traducere, in interogatoriu, in sedinta de terapie) ? E cel mult o analogie şi destul de imprecisă.
Amintirile, la fel orice alte conţinuturi mentale (dorinţe sau emoţii), nu sunt depozitate undeva într-un loc din „universul” mental. Ele sunt generate spontan. Mintea nu este o locaţie unde să cauţi (mental) lucruri. Numai pentru gânditorii dualişti mintea este un univers (entitate) distinct de creier. Iar în acest univers, eventual, adânc îngropate, se află amintiri sau emoţii, dorinţe şi gânduri. E o metaforă care ne ajuta intelegerea şi nu e cazul să o luăm drept reper pentru realitatea obiectivă.
Mintea este, la propriu, creierul! Amintirile noastre sunt distribuite sub forma codurilor neurale pe scoarţa cerebrală şi în hipocamp (o regiune dinlăuntrul creierului implicată în procesele de învăţare şi memorare). Codul neural e asemeni unei amprente pentru orice fel de obiect, persoane sau experienţe. Spre exemplu, chipul soţului are un cod neural. Chipul unui coleg de serviciu, un altul. Tu nu-l vei încurca cu amantul, care dispune de alt cod în creierul tău (nu doar în actul de identitate). Ritmul de aprindere al neuronilor legaţi într-un circuit oferă diferite coduri. Trei neuroni, de exemplu, pot oferi nu doar un cod, ci mult mai multe coduri, fiecare corespunzător unei moace. Aceiaşi trei tovarăşi pot participa alternativ împreuna cu, să zicem, alţi cinci tovarăşi, la alte circuite neurale, care creează alte coduri. Şi tot aşa… Îţi imaginezi cantitatea colosală de coduri?
Cum au ajuns neuronii sa opereze sub forma codurilor? Au fost antrenaţi. Iar antrenamentul continuă. Dacă antrenamentul încetează, codurile se destramă treptat, ca în cele din urmă să dispară. Acea noţiune învăţată pentru examen nu mai este. Acei ochi care nu se văd se uită. Când cineva îţi oferă indicii, se întâmplă să-ţi reaminteşti de acea noţiune sau de acei ochi. Nu pentru că ea a fost dezgropată, ci pentru că circuitele neurale s-au aprins unul de la altul până la activarea codului neural corespunzător. Te poti gandi la jocul de biliard. Ai lovit cu tacul bila alba spre o bila tinta. Dar intre ele exista multe alte bile. Toate acestea se ciocnesc in asa fel incat bila tinta va fi miscata (iar daca esti meserias, bila tinta va nimeri in buzunarul mesei).
Cu alte cuvinte, nu e despre ceea ce dezgropi de prin catacombele mentale, ci e despre ceea ce porneşti sau aprinzi din aproape în aproape. De la un indiciu ajungi la un altul şi tot aşa, deoarece obiectele mentale au fost asociate. Când contempli un răsărit de soare pe plajă, poţi experimenta emoţia veneraţiei sau melancoliei, depinde ce asociere a învăţat creierul tău în circumstanţe trecute.
Ca sa intelegi si mai clar, iti propun un exercitiu simplu. Continua, te rog, urmatorul proverb: „apa trece,…”. Cum ai procedat? Ai avut impresia ca ai lansat comanda „search” prin capsorul dumitale? Da, daca esti ca majoritatea. E doar o impresie. De fapt, la fel ca in analogia cu masa de biliard, circuitele neurale s-au activat din aproape in aproape pana la cele “tinta”, corelate pentru continuarea proverbului.
De la Donald Hebb (test pentru studenţi: neurolog sau psiholog?), preocupat de cum învăţăm, ne-a rămas celebra lege a învăţării hebbiene “Neurons that fire together wire together.”. A fost creată o legătură. Mergi la mare să vezi răsăritul şi te scufunzi în melancolie. O alta persoana, in aceiasi ipostaza, e cuprinsa de bucurie sau, poate, veneratie vizavi de frumusetea magica a acelui disc stralucitor care se desprinde treptat din apa marii. Legaturile neurale sunt diferite, dar si similare, dupa cum oamenii sunt diferiti si, totusi, asemenea.
Reamintirea unor informaţii (un cuvant, un drum, un chip, numele cuiva) e asemeni reluarii unei poteci din aproape în aproape, de la un indiciu la altul pe principiul de mai sus. Te poti gandi in felul urmator. Cinci prieteni pleaca intr-o excursie la munte. Nici unul dintre ei nu-si mai aminteste complet drumul spre varf. Fiecare stie doar o mica portiune. Cei cinci comunica intre ei pe masura ce inainteaza si treptat isi amintesc tot mai multe detalii despre poteca ce-i duce spre varf.
Mintea (sau psihicul) nu este o biblioteca sau un container. Nu exista o minte! (dupa cum nu exista inconstient, inteligenta, personalitate si multe alte constructe psihologice tratate de parca ele exista in realitate ca obiecte fizice, materiale!). Stiu, esti convins(a) ca exista! Dupa cum stie orice amator de „critical thinking”, cine se exprima astfel comite eroarea de reificare (adica, sa tratezi constructe psihologice ca obiecte/fenomene fizice). Din pacate exista putini amatori si mult mai putini experti. De aceea, chiar si studentii de la facultatile de profil invata asemenea prostii. Ei devin licentiati (ulterior masteranzi) convinsi fiind ca mintea/psihicul exista!