Am terminat ASE-ul, zice ea, şi sunt studentă la psihologie, la facultate, dar şi la master în psihologie clinică. Simultan, participă şi la celebrele grupuri de DP, cu acreditare, ca să acumuleze sutele de ore de pregătire (nu ştiu, exact, în ce ). Îţi vine să crezi? Nu, serios, nu e o glumă. E o practică obişnuită prin unele instituţii “academice”.
În trei ani, dumneaei finalizează ciclul de licenţă şi master în psihologia românească (cu fason, deşi nu ştiu câţi ar fi capabili să descrie anatomic sistemul nervos, dar cu siguranţă ne-ar vorbi ore în şir la TV despre zodii, chakre, aure şi arhetipuri, complexe din copilărie şi alte prostii), urmând a fi acreditată ca psiholog clinician. Sigur, dumneaei n-ar fi în stare să facă diferenţa dintre statistica descriptivă şi cea inferenţială, după cum nici între halucinaţie şi reverie sau între clozapină şi clorpromazină. Totuşi, i-aş oferi o notă de trecere, dacă ar recita lista cu cei mai renumiţi neurotransmiţători şi efectele lor. Iar dacă ar reuşi să numească trei psihologi din secolul XXI, mi-aş face trei cruci cu ambele mâini, dar şi cu picioarele, stând în cap.
Se devii psiholog, în această ţară, pare un flecuşteţ de timp liber cumpărat cu mulţi bani. Câteodată, îmi e lehamite.