Cred că trăim în ţara aşteptărilor îndelungi şi dese. Pentru oricare flecuşteţ te aşezi la coadă sau în antreu sau după vorba omului care-ţi promite că în zece minute se rezolvă.
Ajung la un mecanic care, jovial mă informează, că se va ocupa de pana bicicletei în zece minute. Trec cincisprezece minute, iar dânsul e complet absorbit, probabil în flux, de meştereala pe sub o maşină. Nevrând să-i stric omului plăcerea fluxului, îmi zic că mai pot aştepta vreo zece. Se fac douăzeci. Apoi aflu că pot reveni peste zece, zice el, dacă nu găsesc o vulcanizare prin preajmă, fiind mai multe prin apropiere. Acestea fiind pline ochi cu clienţi, revin peste cele zece minute şi-l găsesc la fel de preocupat. Din nou îmi „oferi” cu acelaşi aer jovial zece minute. Să-i deplasez eu falca mai aproape de ceafă? Ar fi fost un pic mai dificil, fiind niţel zdrahon, deşi nu în genul „mecanicului” Jason Statham.
La fel un medic de familie. Sunt programat la orele 15.00 pentru o consultaţie. Intru în cabinet la 15.25. Îndrăznesc să-i atrag atenţia că aşteptarea mea s-a întins la 25 de minute peste ora programată. A fost iritată de această observaţie „impertinentă”. Mi-a ţinut o pledoarie pentru programul ei încărcat şi cum nu e posibil din varii motive să-şi controleze durata unei consultaţii. Fiind angajat „profesor”, merg câteodată la renumitele şedinţe de catedră. Nu-mi amintesc să fi început vreuna la ora fixată. Nu-mi amintesc nici că s-ar fi încheiat vreuna la ora precizată iniţial (când există precizarea).
Sunt trei exemple triviale la care, cu certitudine, poţi adăuga propriile tale exemple. În general, oamenii aşteaptă la propriu şi la figurat. La ghişee, secretariate, după un telefon sau email, după un răspuns, pentru o laudă, să facă o alegere, să vină „mecanicul” viril sau coafeza cu sexapil, sa primească semne divine, ei aşteaptă cu orele, zilele, săptămânile şi, uneori, cu anii. Timpul se pare că nu e relevant nici pentru cei care aşteaptă, nici pentru cei care creează situaţia aşteptării. Peste zece minute, douăzeci, o oră sau câţiva ani e totuna pentru dumnealor, adică pentru persoanele inconştiente vizavi de timp.
Am observat şi auzit cum oamenii aşteaptă chiar şi la o consultaţie psihologică, nu doar medicală. Nu mă miră. Fără îndoială, au motivele lor… întemeiate, cum atfel?! Mulţi cred că e în beneficiul pacientului să aştepte niţel (?) în antreu la cabinet. Se zice că va intra mai motivat pentru schimbare sau vindecare. Probabil. Eu cred că e lipsă de respect care creşte pe măsura timpului de aşteptare. Aşa cum el/ea are nevoie de serviciile dumitale (psiholog, medic, mecanic, profesor şi altele) tu ai nevoie de un client/pacient. (e adevărat, unii nu au nevoie de biştarii tăi, fiindca nu se sinchisesc de legatura intre clienti, buget si salarii). Să te aştepte, de ce? Pentru că dumneata eşti incompetentă vizavi de estimarea timpului şi organizare?! Când eşti furată de timp, eşti măcar despăgubită? Sau crezi că nu e hoţie? Eu cred că este. Îmi vine să-i zic hoţie de timp instituţionalizată.
“Time is a created thing. To say ‘I don’t have time,’ is like saying, ‘I don’t want to.” Lao Tzu
Timpul nu e o resursă infinită. Fiind o resursă limitată, de ce iti permiti sau permiti altora să-l risipeasca prin aşteptări îndelungi? Şi de ce un alt individ să-ţi controleze timpul? Sau tu să-i controlezi timpul? E un fel de a spune. Mai precis, ne străduim să controlăm durata şi modul de a-l consuma. Atat timpul (dupa ceas), cat si modul de a ni-l petrece sunt negociabile. Pe baza observaţiilor mele empirice, cred că simţul datoriei şi ordinea sunt asociate pozitiv cu controlul asupra timpului şi, în baza reciprocităţii sociale, cu respectarea timpului altei persoane. Cred că un om conştiincios atribuie timpului valoare practică. Şi, deoarece face asta, munca lui devine valoroasă, adică cu sens nu doar pecuniar, ci şi interpersonal.
Timpul nu înseamnă bani. Între aceste două entităţi nu putem pune semnul unei echivalenţe. Timpul e materia primă pentru bani. Ca să faci bani, adică să te implici într-un proiect, vei avea nevoie de timp printre altele, cum ar fi energia. Ca să-ţi faci rost de timp, trebuie să delegi sau să renunţi la sarcini/proiecte neimportante (sau nepotrivite intereselor tale) pentru a face rost de energie. Fiind fiinţe organice, nu celeste, avem o relaţie psihologică între mărimi fizice precum energie şi timp (de care ai uitat odată cu fizica din liceu?).
Iar acele persoane obişnuite să lucreze în sistem de consultanţă percep timpul ca resursă valoroasă negociabilă. De aceea, un consultant, indiferent de specialitatea sa, negociază reguli de utilizare a timpului său împreună cu colaboratorii/clienţii săi. Managerii „descuiaţi” la minte negociază cu oamenii lor, înţelegând că principiul controlului personal în time management răspunde nevoii de autonomie a angajatului.
Cele 24 de ore se scurg în acelaşi ritm pentru oricare individ. Implicarea, motivaţia şi controlul personal fac diferenta. E ceea ce ne spune principiul responsabilităţii şi controlului pe timpul investit. Cei mai mulţi oameni cred că nu au timp. Ei nu au timp, deoarece nu-şi fac timp. Ah, să înţelegem că altcineva are stăpânire pe timpul tău? Altcineva, cum ar fi managerul, iubitul, copilul sau forţe obscure din subteranele minţii?
Probabil nu sunt constienti ca timpul e o resursa finita si costisitoare precum apa la beduini. Nu cred ca beduinul lasă apa să curgă aşteptând că poate dumnealui sau una dintre neveste ori vreunul dintre ţânci o să facă duş la un moment dat (sau peste zece minute devenite treizeci). Dar şi apa de la tine, din baie şi bucătărie, are costuri. Dacă tu nu laşi apa să curgă la baie în neştire, de ce să laşi timpul sa curgă, asteptand ca altcineva sa-l umple când îşi aminteşte?