Criteriile statistice de fidelitate şi validitate sunt pentru psihologii profesionişti precum sfintele moaşte pentru credincioşi. Ca să înţelegi, dacă nu eşti din zonă, fidelitatea unei măsuratori e cam aşa. Să zicem că vrei să-ţi cunoşti talia. Vei lua metrul, instrument de măsurare, şi faci măsurătoarea. Cât să fie? 62 cm? Ok, nu e wishful thinking. Măsurătorile ochiometrice sunt wishful thinking. Să zicem că prietena ta cea mai bună îţi face şi ea o măsurătoare. De ce? Să vă feriţi de biasul servirii sinelui. Dacă te amăgeşti şi manipulezi inconştient măsurătoarea? Conform măsurătorii prietenei tale, talia ta are 62 cm. Rezultatul e identic şi, în mod cert, dacă o altă prietenă face măsurătoarea va obţine acelaşi rezultat. Dacă tu vei face măsurătoarea peste o săptămână, aproape sigur, vei obţine 62 cm. Corelaţia dintre măsurători e aproape maximă. Este ceea ce se cheamă fidelitate (nu e despre cupluri). Aplicând acelaşi instrument de măsurare de mai multe ori şi de mai multe persoane, obţinem aceleaşi rezultate.
În psihologie se petrece ceva similar cu diferenţa că măsurătorile nu oferă cu precizie aceleaşi rezultate. Fidelitatea nu e maximă, dar trebuie să fie suficient de mare (o corelaţie puternică). Trecând la criteriul validităţii, ne putem întreba dacă măsurătoarea taliei măsoară realmente talia şi nu şoldurile, de exemplu.
Validitatea e atunci când măsurătoarea aplicată măsoară ceea ce-şi propune să măsoare. Dacă tu cu metrul, îţi propui să măsori talia, atunci masuratoarea ta ar trebui sa fie la talie si nu la altceva. În privinţa taliei, validitate vei avea dacă tu şi prietena ta măsuraţi cu metrul talia şi nu şoldurile (confundate cu talia). Vizavi de comportamentele umane, validitatea devine un criteriu dificil (fiind de mai multe tipuri), care adesea cauzeaza migrene. De ex, o măsurătoare a inteligentei emotionale ar trebui să măsoare inteligenta emotionala şi nu autocontrolul emotional.
Ei, bine, acum te poţi gândi cum ar fi să iei decizii în baza unor măsurători care nu satisfac aceste criterii. De exemplu, să ceri concediu medical, deoarece măsurătorile ne indică surmenaj. Dar tu, să fii de fapt deprimată. Măsurătorile comportamentelor sunt prin natura lor probabilistice.
Ştiinţa psihologică e probabilistică. Criteriile de validitate şi fidelitate devin cu atât mai importante, iar testele psihologice care nu le satisfac sunt bune de revizuit sau de aruncat la pubelă. O testare psihologică bazată pe instrumente, care nu satisfac criteriile, e nulă. Rezultatele nu sunt de încredere pentru a lua decizii ce pot influenţa viaţa unui om. Dar asta nu înseamnă că intuiţiile unui examinator ar fi mai grozave. Depinde de expertiza sa şi competenţele dumnealui. Oricum, în pofida experienţei, se pare că deciziile bazate pe estimări obiective (numere) sunt mai bune decât cele bazate pe intuiţii şi simţiri (acele misepăreli şi simţăreli :)). Probabil mulţi meseriaşi n-ar fi de acord. Te asigur că numai aceia care nu inţeleg o boabă din metoda ştiinţifică.
După mintea mea, cine crede că psihologia e o artă se află într-o iluzie. Dacă ar fi după mine (dar nu este), programa de psihologie ar conţine îndeosebi (de-a lungul celor trei ani) statistică şi metodologia cercetării şi, desigur, abilitati de gândire critică. Cred că aşa ar putea fi redus impactul practicilor voodoo şi psihologiei mambo-jambo. Cred că doar aşa, vom avea profesionişti pregătiţi în ştiinţa psihologică (chiar dacă oferă psihoterapie) şi conectaţi la realitatea socială şi nu artişti psihologi, conectati la o realitate mistica, care îmbină arta şi beletristica cu psihologia, nepracticând pe parcurs niciuna.