Să revenim, astăzi, la practica meditaţiei. Cineva (poate chiar tu) vrea să mediteze. De ce? Îşi doreşte să se simtă bine. Nimic nou. Cine nu vrea asta?! Numai că, paradoxal, meditatul nu e un exerciţiu care te face să te simţi bine instantaneu. Dacă ne imaginăm că „binele” e asemeni unei stări plăcute, vom fi dezamăgiţi. Meditatul presupune un relativ efort pe termen lung. În primul rând, meditatorul (meditatoarea) îşi mentine o coloana vertebrală dreaptă când meditează (practica formală). Apoi, îşi controlează atenţia şi îşi inhibă orice alte impulsuri „străine” de meditaţie. E focalizat asupra respiraţiei (la nivelul nărilor, de ex.), iar simultan rezistă la diverse distrageri (cum ar o senzaţie de mâncărime, nişte gânduri „negre”, ecoul unui dialog, sarcini nerealizate şi alte nemulţumiri).
Este ceea ce se petrece timp de cinci minute, cincisprezece minute ori treizeci de minute, după cum decide inainte. Iar asta, după ce, persoana s-a decis să practice, şi-a alocat timp şi are suficientă glucoză la nivel cortical. (aviz pentru cei obosiţi)
Într-adevăr, date fiind natural aceste distracţii ale minţii, iar meditatorul rezistând conştient la ele (nu rezistă, raţionalizând ori negând experienţa), devine limpede că îşi exersează toleranţa la frustrare, persistenta, autocontrolul şi concentrarea (câteva funcţii executive). Iar pe termen relativ lung practica regulată duce la amplificarea sentimentului de bine subiectiv. Există multe studii în acest sens (studii serioase-bine controlate), pe care nu le menţionez, deoarece mi-e lene.
Astăzi, nu există îndoieli cu privire la o serie de de efecte ale meditaţiei mindfulness. E limpede, validat empiric, că practica sistematică are anumite efecte terapeutice (de ex. reduce stările anxiogene). Motiv pentru care e aplicată chiar în context clinic, în psihoterapie. Mai mult, efectele sunt în ambele sensuri, atât pentru pacient, cât şi pentru client. Îndeosebi, pentru pacienţi (clienţi) se pare că practica mindfulness a terapeutului este benefică. Acum doi ani, în Monitor on Psychology (jurnalul de psihologie pentru publicul larg editat de APA), a fost publicat un articol excelent pe tema beneficiilor (empiric validate). (v. aici)
Dilema dacă meditaţia face sau nu bine e falsă. E o metodă bună, repet, pentru amplificarea sănătatii psihologice, iar această afirmaţie are un sprijin solid oferit de studii experimentale. Nu are legătură cu dogma religioasă şi nici cu vreo elevare a spiritului (sau sufletului). Poate fi practicată de oricine şi înafara oricărui cadru dogmatic religios ori mistic. Sunt unii care vor să se conecteze la propriul nucleu (esenţă) sau la un Sine Superior, să evolueze spiritual, să-şi purifice vibraţiile. Sunt într-o fantezie – reminiscenţe infantile. Sunt iluzii mentale şi sper ca la un moment dat să renunţe la ele (şi cu nişte doze serioase de neuroscience & critical thinking)
Însă nu vreau să fiu greşit înţeles, cum că practica meditaţiei nu are legătură cu spiritualitatea. Are, doar că un pic altfel. E intim conectată de compasiune. Iar această traire implică transcenderea. Nimeni nu simte compasiune, dacă nu-şi iese, asemeni unui melc, din propria cochilie a eului, din sine-centrism (îl salutăm şi pe Martin Buber; sigur, rezonează cu aceste idei :)). Cineva care declară altfel, probabil e delirant sau şarlatan. Preocuparea pentru propriile interese, pentru propriile nevoi, pentru propria familie nu are de-a face cu compasiunea, ci cu supravieţuirea genelor. Acei oameni, preocupaţi doar de propria lor optimizare, doar de plozii lor, doar de rudele apropiate şi doar de propriul confort, sunt prizonierii programelor genetice.
Unii cercetători identifică două feluri de griji: micro şi macro-griji1. Cele micro sunt legate de tine şi cei apropiaţi ţie. Întreţinerea lor, prin preocuparea vizavi de tine şi de cei apropiaţi, nu ne creşte starea de bine. Oamenii cu asemenea griji deţin valori hedonice şi de putere. Nu e de mirare, dacă înţelegi o boabă de psihologie evoluţionistă. Macro-grijile, pe de altă parte, sunt despre lume, despre o comunitate, despre probleme universale (de ex, Ebola, încălzirea globală, balene si ursi polari, analfabetismul, invăţământul anacronic, alegeri prezidenţiale, discriminarea şi intoleranţa; vezi o temă de campanie la Mickey Mouse, doar că pe dos). Oamenii cu asemenea griji pun mare preţ pe universalitate & bunăvoinţă, valori care sunt asociate cu niveluri înalte de bunăstare personală2 din registrul spiritual, nu material (cum că deţin cinci case şi locuiesc în una).
Aşadar, grijile sunt bune pentru noi, dar cu condiţia să nu fie legate de sine, să nu se învârtă în jurul sinelui. Cu alte cuvinte, te simţi bine având îngrijorări macro? Paradoxal, da. Cu cât eşti mai puţin preocupata de propriul bine, fiind mai atentă la binele din lumea largă, cu atât binele tău creşte. Iar meditaţia te-ar putea conecta (poţi citi: deschide sau sensibiliza) emoţional la binele acestei lumi (cultivă compasiunea) şi, simultan, deconecta de la îngrijorarea (excesivă) vizavi de tine însăţi sau însuţi. Contribuie prin acest efect, ilustrul meu cititor (şi critic), la eudaimonic well-being3.
- Boehnke, K., Schwartz, S., Stromberg, C., & Sagiv, L. (1998). The structure and dynamics of worry: Theory, measurement, and cross‐national replications.Journal of Personality, 66(5), 745-782..)
- Schwartz, S. H., Sagiv, L., & Boehnke, K. (2000). Worries and values. Journal of personality, 68(2), 309-346.
- Steger, M. F., Kashdan, T. B., & Oishi, S. (2008). Being good by doing good: Daily eudaimonic activity and well-being. Journal of Research in Personality,42(1), 22-42.