Conform unor şcoli de gândire, celulele din corp au memorie. Ele pot reţine, se pare (în lizozomi sau ribozomi?:)), independent de creier experienţele prin care trece un individ oarecare. Ce fel de experienţe? Diverse, cum ar fi gusturi, preferinţe culinare, mirosuri, obiceiuri şi chiar aspecte ale identităţii, dar şi experienţe traumatice (si experiente erotice?). Temeiul frecvent întâlnit pentru aceasta teorie îl reprezintă declaraţiile unor oameni care au trecut prin operaţii de transplant. Ei povestesc despre schimbările din vieţile lor în urma operaţiei; ei cred că au primit odată cu organul de care aveau nevoie şi diverse conţinuturi mentale (ex: o preferinţă pentru aroma de vanilie sau algoritmul extragerii radacinii patrate :)).
Memorie celulară nu există decât în fantezia unora. Poţi găsi, pe cont propriu, dacă te pasionează investigaţia, suficiente dovezi.
Mutându-ne în plan psihologic, se pare că celulele pot memora informaţii legate de traume. Astfel, în corpul tău sunt întipărite informaţii despre traumele suferite în copilărie, chiar înainte de naştere şi chiar transferate de la antecesori. Traumele se pot transfera de la strămoşii din familie la pachet cu diferite secrete de familie. Vrei un exemplu? Suferi de anxietate în contactul sexual, deoarece bunica ta a suferit un abuz din partea bunicului alcoolic, iar durerea experienţei (reprimată) a făcut un salt (de generaţie) la tine; urmează ca tu să reechilibrezi sistemul familial. Te asigur că am motive serioase să nu cred că traumele ar fi „obiecte” care fac saltul pe alte generaţii într-un sistem familial care funcţionează în baza unei legi a echilibrului universal. (o bazaconie)
Traumele sunt „sculptate” în corp, ne informează aceiaşi gânditori. Iar unii, în unele forme dubioase de terapie corporală, cred că pot să le citească, să facă „lectură corporală”, să identifice traumele sau problemele psihologice. De ex, lordoza semnifică supunere faţă de figura paternă şi, adesea, de orice fel de autoritate. (majoritatea are şanse să-şi facă rost de-o cocoaşă, pentru că verticalitatea are contre cu gravitaţia). Dacă ai o lordoză, poţi participa la o şedinţe de terapie în care vei analiza în profunzime (până la mitocondriile Evei) conflictele strămoşeşti. Se spune, că-ţi trece. Coloana ta vertebrală se îndreaptă. „Parcă se vede mai dreaptă dintr-o parte, zău aşa!”. Dacă ai probleme cu sexualitatea, poţi participa la şedinţe de terapie în care vei descoperi (cu uimire) că ai fost abuzată în copilărie, iar în prezent corpul îţi comunică asta prin încordarea trăită în contactul intim. Pot continua cu exemplele până vei adormi, având o fantezie bogată.
Nu afirm că nu există aşa ceva. Există cazuri de abuz, de traume în copilărie. Cazuri izolate, în termenii curbei gaussiene. Mă tem că profesioniştii în sănătate mentală tindă să creadă altfel, cum că mulţi oameni ar avea în inconştientul lor conflicte şi traume ce îi împiedică azi să ducă vieţi înfloritoare (cei care interpretează starea pacientului in termeni freudieni). Aceştia plătesc tribut marelui “om de ştiinţă” Sigmund Freud (amicul cocainei nu pentru că avea fixaţie orală, ci pentru că avea probleme cu controlul gratificaţiei şi nivelul de dopamină) sau savantului Carl G. Jung (prieten cu vedeniile si reveriile).
Am trei motive solide să nu cred in teoria psiho-traumelor fixate in corp (sau somatic):
- Amintirile sunt reconstruite şi actualizate la fiecare reamintire, când nu sunt uitate definitiv. În stadiile prenatal şi postnatal (spre post-adolescenţă) noi şi noi sinapse se formează zilnic într-un ritm ameţitor, cu unele scurte perioade de lentoare, in timp ce mulţi neuroni mor, dar sinapsele devin tot mai solide. Poţi studia, dacă vrei (şi îţi faci timp), în „Developmental Cognitive Neuroscience” (2011), capitolul „Building a Brain”
- Rezilienţa psihologică (The Handbook of Stress Science, 2011, pp. 215-216).
- Nu exista o memorie celulara. Numai sinapsele dintre celulele nervoase (din anumite regiuni cerebrale) contribuie la formarea de amintiri.
De ce atunci, mulţi oameni nu au vieţi înfloritoare? Viaţa socială, împrejurările şi contextul istoric sunt o provocare pentru orice junior, tânăr adult sau senior. Mai ales pentru primele două categorii de vârstă. Provocarea socială poate avea impact emoţional sau valoric, creea dileme şi probleme. Oamenii au de luat decizii. Unele decizii îi pun pe un drum al vieţii sau altul. Costul de oportunitate, aversiunea faţă de pierdere, gratificaţia imediată, problema motivaţiei, valoarea socială şi morală, perseverenţa şi lipsa disciplinei, stresul cotidian, aşteptările nerealiste, lipsa de sens şi valoare sunt aspectele inerente experienţei psihologice la aproape toţi oamenii. Aici sunt dificultăţile şi problemele.
Ele, adesea, nu au legătură cu copilăria sau cu mami şi tati.
Legătura lor e cu educaţia, cu presiunile sociale, nevoia de status, de contact social şi apartenenţă, de competenţe profesională, de asigurare a traiului, cu rolul de părinte, de partener în cuplu, cu prejudecăţile şi stereotipiile.
Ca să închei, oricine poate susţine orice idee indiferent cât de extraordinară ne pare nouă. Are această libertate de gândire şi exprimare. Până la dovezi. E cazul să precizez cum că dovezile lor sunt anecdotice? Bănuiesc că eşti un cititor care gândeşte sau învaţă să gândească bine. Mizez pe asta.