Ai fost botezat(ă)? Aproape sigur, da. Astfel, fără să ştirea ta, ai fost admisă în comunitatea creştină. Oare crezi în zeul creştinilor? Îţi ghidezi viaţa după valorile religiei creştine?
Copilaşul tău a fost botezat? Din nou, aproape sigur, da. A fost opţiunea lui? E prea mic, stiu. Daca e mic si nestiutor, de ce faci asta pentru el? De ce nu-i oferi optiunea la varsta adolescentei? De unde stii ca nu va prefera budismul?
Trebuie să fie creştin. De ce? Te identifici cu valorile şi principiile creştin-ortodoxe? Bănuiesc că ai o viziune ceva mai agnostică. Nu crezi în lumile raiului şi iadului, basmele cu îngeri şi diavoli, suflete chinuite în putina cu smoală şi cele fericite cu lapte şi miere. Nu crezi nici în acel zeu care testează sadic credinţa oamenilor în existenţa sa, provocând, de exemplu, moartea cuiva drag sau, mai simplu, niscaiva inundaţii de rămâi doar cu izmenele (sau dresuri) pe tine.
Intuiesc eu, din antenele mele extraterestre, că ai o concepţie asupra lumii, vieţii şi universului diferită fundamental de cea oferită de textele biblice. Intuiesc că valorile tale sunt similare pe undeva, dar şi diferite de cele creştine. De exemplu, dacă tu crezi în valoarea de „libertatea credinţei”, de ce ţi-ai botezat fiul sau fiica? Dacă tu crezi în valoarea familiei, de ce ţi-ai înselat partenera sau partenerul sau de ce ai un divorţ sau două? Ah, am înţeles acum. Aceste valori sunt mai degrabă declarate, nu manifestate. Ele nu se reflectă în comportamentele tale decât în mod excepţional sau doar din întâmplare. Nu sunt asumate cum zic filosofii existenţialisti. La fel de ne-asumată, şi evident ne-examinată, să fie şi credinţa în existenţa unui zeu?
Eu, unul, nu pricep. Sunt mai limitat. Cum o persoană se poate numi de religie creştină când ea crede în ceva divin, nu ştie ce, o forţă, o putere superioară misterioasă? Dumnezeul creştin ne apare ca destul de bine conturat în textele biblice. E limpede că nu e un ceva! Tu eşti agnostică, nu creştină. Eşti creştină şi te declari creştină la recensământ numai în virtutea tradiţiei. Urmezi tradiţia creştin-ortodoxă (implicit, ritualuri cum ar fi cununia religioasă ori botezul), pentru că există o presiune socială în acest sens.
Religia oficială e ţesută în pânza socială a acestui stat. (vezi zile libere pe motivul că sunt sărbători religioase). Preferi să te conformezi, se manifestă biasul la conformitate, decât să te opui. Nu te poţi opune decât dacă valorile tale şi viziunea ta asupra vieţii şi universului sunt coerente, adică examinate şi declarate public. Aşa îţi asumi şi poţi depăşi conflictul interior dintre tendinţa la conformism (şi loialitatea familială) şi adoptarea unor valori democratice moderne. Astfel, îţi ghidezi viaţa într-un fel coerent, iar personalitatea ta devine consistentă în interior. Nu fragmentată într-o tentativă chinuitoare de împăca idei şi credinţe vechi cu unele noi ca să rezulte, în final, un amalgam năucitor pentru un observator atent. Desigur, dacă nu cumva te-ai săturat între timp de reflecţii, având şi treburi mai importante de făcut.
Prefer oamenii care aleg şi îşi asumă opţiunea. Poţi decide să duci o viaţă ghidată de valori creştine şi să crezi în viaţa de apoi. Este opţiunea ta şi ţi-o respect. Crezi autentic în valorile şi principiile religioase şi în existenţa cuiva omnipotent şi ocrotitor undeva acolo. Deoarece îţi asumi, te manifeşti întocmai, cum ar fi să laşi pe alţii să-şi exprime liberi propriile credinţe (una din valorile creştine).
Dar dacă nu ştii… Ai o viziune diferită, o concepţie agnostică, ce alegere îţi asumi? Iar, cu atât mai mult, dacă te declari ateu (în traducere, fără credinţe religioase), de ce îţi botezi propriul copil? De ce te cununi religios?
O astfel de persoană ţi se pare integră moral şi consistentă psihologic? Nu, bineînţeles. Suferă într-o măsură, nu patologică, de fragmentare interioară. De la un individ pe nume Robert Cloninger (dar şi de la băbuţa Shelley Taylor) am aflat că sănătatea psihologică, mai precis, starea de bine subiectivă are de-a face cu coerenţa personalităţii (ce corespunde unei integrităţi morale). Nu ştiu de ce, dar îmi vine să-l cred.