Ţi-am promis un articol despre consecinţele negative ale miturilor psihologice sau despre ce te aşteaptă dacă te încrezi în psihologia bunului simţ.
Îţi reamintesc că ne naştem cu teorii intuitive despre cum funcţionează realitatea naturală, dar şi realitatea umană. Spre exemplu, „vietatea drăgălaşă”, după cum o numeşte cineva drag, nici nu a venit bine pe lume (din lumile astrale, of course!) că privirea dumnealui, a bebeluşului (nu bebeluşei), se orientează după a dumitale. Unde te îndrepţi cu privirea, intr-acolo priveşte şi vietatea de câteva luni, mai precis de aprox. nouă luni. Este o atenţie împărtăşită – o abilitate fundamentală, un prerechizit, pentru abilităţi sociale rafinate şi care permite bebeluşului să fie în contact cu alţi oameni şi, mai târziu, să participe la viaţa socială umană. E o realizare colosală! Primatele, verişoarele noastre, în sălbăticie nu reuşesc această performanţă. Ele nu indică cu degetul un obiect astfel încât să atragă atenţia altcuiva. Nici măcar mamele cu puii lor nu manifestă atenţie împărtăşită (shared attention).
Construind pe teoria minţii, despre care am tot amintit în alte articole, dar şi pe influenţele culturale (orice psiholog, mai ales psihoterapeut, visează psihologie socială, nu-i aşa?) dezvoltăm o cunoaştere nestructurata despre cum funcţionează mintea umană si lumea sociala.
Nu trebuie să crezi acum că toate aceste cunoştinţe şi intuiţii sunt false ori greşite. Totuşi, îmi vine să afirm că majoritatea sunt amăgitoare. În cartea, de care ţi-am pomenit acum două articole şi de care ai uitat (sau nu), vei descoperi sute de mituri şi de concepţii greşite. Ca să visez niţel, dacă m-aş motiva suficient, cred că aş scrie două volume doar din cele cincizeci de mituri ale psihologiei populare, fără să adaug alte sute de concepţii eronate. Vezi bine, psihologia populară e deosebit de bogată sau de creativă, incât psihologia ştiinţifică abia reuşeşte să ţină pasul cu ea. Nu din cauza unei deficienţe intelectuale, ci datorită necesităţilor riguroase de testare controlată. (poate iti povestesc alta data, de ce mama dracilor si tatal lor, testarea experimentala controlata e esenta cercetarii stiintifice)
Cred că e facil să fantazăm, bănuiesc că eşti de acord, însă mult mai anevoios, să creăm o metodă de verificare a propriilor fantezii. Eventual, această metodă să poată fi aplicată şi de alţi semeni interesaţi de fanteziile dumitale. Acesta e abc-ul ştiinţific. Iar copiii aplică intuitiv acest abc. Din nefericire, mai târziu în şcoală, iniţiativa şi impulsul natural spre explorare sunt pervertite şi anesteziate într-un sistem care blochează autonomia, creativitatea, gândirea critică şi competiţia sănătoasă. La această pervertire dacă mai adaugi ore de religie – un analfabetism intelectual specific antichităţii şi evului mediu, ai îndrumat pe calea sigură (aproape) orice minte proaspătă, dar fragilă, către prostie şi infantilism dogmatic. Ulterior, dacă această cale e urmată cu sfinţenie, ca să zic aşa, vei afla de un adult nevrotic, adesea habotnic şi nematurizat cognitiv.
Miturile psihologice pot provoca rău şi chiar o fac. Spre ex, îţi poţi imagina un sau o psihologă clinician, dintre acestea care au văzut o clinică doar în filmele cu Dr. House, care-şi încurajează pacientul să se elibereze de emoţiile negative. Să zicem vizavi de soţiorul drag. E ca şi cum îi recomandă soţiei frustrate să se defecheze în capul dumnealui. Dar, nu-i aşa, ce catharsis! Ce uşurare! Apoi, să te aştepţi ca dumnealui, domnul soţ, să te asculte cu empatie mi se pare infantil (ştim cu creierul masculin, în caz de conflict cu partenera, intră pe modul stare de pericol şi, astfel, iniţiază un comportament de pândă tăcută). Iar tu, domniţă dragă, specialistă in psihologie clinică ori psihoterapie, să crezi că soţiorul e psihopat, deoarece nu rezonează emoţional cu soţioara bine intenţionată, e de-a dreptul şi stângul uluitor! Crezi că am o oftică? Te pripeşti cu judecata. Nu mă pot oftica din astfel de lucruri simple. Nu-mi permit acest lux (hihi!).
Oricare mit sau concepţie greşită din psihologia populară produce propriile sale consecinţe în funcţie de particularităţile situaţiei. Mai am şi alte exemple, dar ţin la cumpătare (si nici nu vreau sa te epuizez :)), aşa că servesc rând pe rând porţii de haz, observând manifestarile acestei psihologii de bun simţ (sau simt comun).
Iată cum mi-am defulat (nu refulat, da?) indignarea faţă de naivitate (eufemism), după cum ar comenta unii, destul de mulţi, care cred cu naivitate în catharsis.