Înainte de anul 1953 medicii şi asistenţii foloseau în evaluările nou-născuţilor propriile intuiţii şi judecăţi clinice. Fiecare se concentra pe un indiciu sau altul. Unii căutau probleme de respiraţie, alţii urmăreau cât de repede va plânge bebeluşul. Fără o procedură standard, multe din semnele „periculoase” treceau nedectate şi, astfel, mulţi nou-născuţi au murit.
Într-o zi din anul 1953, un medic rezident o întrebă pe dr. Virginia Apgar cum ar putea să facă o evaluarea sistematică a unui nou-născut. „Destul de simplu” îi răspunse ea. Notează pe o bucată de hârtie cinci variabile (respiraţie, culoare, puls, reflexe, tonus muscular) şi trei scoruri (0, 1 şi 2 pentru aprecierea intensităţii acelor variabile). Conform acestui algoritm, ce i s-a năzărit în minte, ea a început să testeze bebeluşii la un minut de la naştere. Un bebelus cu un scor total de 8 sau peste era cel mai probabil unul cu rozaliu care plânge şi face grimase, cu un puls de 100 ori peste. Un altul cu un scor sub 4 ar fi probabil pasiv, mai bleg, uşor vineţiu şi cu un puls mai slab – caz în care trebuie imediat intervenit.
Aplicarea acestei evaluări simple, dar sistematice, implementată de dr. Apgar a devenit un standard coerent în determinarea problemelor la nou-născuţi. Este un algoritm simplu, dar creditat pentru reducerea semnificativă a mortalităţii infantile.
Acesta a fost un exemplu pentru contribuţia evaluărilor standard (în baza unor reguli simple) la acurateţea predicţiilor. Măsurătorile simple, în baza unor algoritmi sau formule, sunt mai bune comparativ cu „măsurătorile” bazate pe intuiţii sau impresii subiective. Când zic „mai bune” am în minte acurateţea predicţiei pe termen lung.
Intuiţiile noastre se dovedesc relativ precise pe termen scurt. Poţi intui cu o relativă acurateţe ceea ce va declara sau felul de a se comporta al unei persoane cunoscute pe termen scurt sau, dacă ai pricepere psihologică dublată de intuiţie socială înaltă, pe termen mediu, dar în anumite contexte familiare şi stabile. Puterea predictivă a intuiţiilor are un orizont temporal apropiat şi îngust, in sensul în care un context de viaţă rămâne acelaşi într-un interval scurt de timp.
Altfel, când contextul se modifică şi orizontul de timp se lărgeşte, predicţiile noastre intuitive, în pofida abilităţilor şi experienţei profesionale, o dau în bară sau scad ameţitor în precizie până la concurenţa cu ghicitul în globul de cristal sau cărţile de tarot. Orice reuşite, dacă înregistrăm când luăm decizii (de ex. în selecţia unui candidat, progesul cuiva în sarcină, ameliorarea în simptome la un pacient, prognoza meteo), sunt datorită şanselor norocoase, care se pot dovedi la un moment dat ne-norocoase, şi regresiei în stadiile intrauterine, pardon, regresiei către medie (doar pentru prietenii disciplinei statistică).
Drept aplicaţie la ceea ce ai citit aici, dacă urmează să angajezi o persoană sau să accepţi un candidat, merită să-ţi dedici timp şi efort definirii câtorva criterii ori trăsături semnificative pentru succesul în acel job. În baza lor vei creea o serie de întrebări factuale pentru fiecare în parte. Aceste întrebări le vei adresa candidatului, că doar nu pisicii de companie, iar răspunsurile primite vor fi apreciate cu ajutorul unei scale (de ex. o scală de la 1 la 5). Astfel vei avea o idee despre cât de slab sau cât de puternic acele criterii sau trăsături sunt reprezentate de candidatul intervievat.
Vei obţine un scor pentru fiecare trăsătură în parte şi un scor total pentru toate trăsăturile considerate. Scorul cel mai mare va indica acel candidat probabil cel mai potrivit pentru acel post. În funcţie de acest scor final vei alege candidatul, chiar dacă îţi place ţie, personal, cel mai puţin.
Chiar dacă tu crezi că judecăţile tale sunt complexe şi subtile, dovezile ne arată că o simplă combinaţie de scoruri se descurcă, ca să zic aşa, mai bine decât tine, în cazul unor predicţii. Cât despre profeţii, nu am cuvinte.