Acum două zile a avut loc un mare eveniment. Mare, zic, doar pentru cei care apreciază sportul şi, mai ales, excelenţa! Două zâne s-au înfruntat într-un meci de Grand Slam. În ordinea experienţei de joc, prima zâna este o rusoaică frumoasă de 27 de ani, Maria Sharapova, şi cu o avere estimată la 29 mil. US dollars (cf. Forbes, 2013). Cealaltă zână este o constănţeancă de doar 22 de ani pe nume Simona Halep şi pe care o simpatizez fara motiv aparent (name letter effect). Evident, modestă în câştiguri şi cu mult mai puţină faimă, dar şi experienţă.
Aceste două zâne au fost finaliste la Roland Garros. Cred că e o performanţă să joci în finala unui Grand Slam. Performanţa nu mi se pare întâmplătoare. Cele două zâne nu au ajuns în finală datorită unui noroc chior. Stiu, nici tu nu crezi altceva. Performanţa lor are legătură cu munca sau cu ceea ce, Anders Ericsson, un psiholog ce studiază performanţa, numeste practică deliberată conform regulii celor zece mii de ore de efort. Scepticii ar comenta cum că nu putem ignora factorul „noroc”. Iar câţiva mai inocenţi ar aduce în discuţie marele plan divin. Are şi factorul „luck” o contributie în rezultate.
Însă, ceea ce este incontestabil este efortul sistematic. Cele două zâne fac tenis de mai bine de zece ani fiecare. E o investitie structurata pe termen lung. Iar diferenţa de vârstă dintre cele două oferă o diferenţă în experienţa de joc suficientă pentru rezultatul meciului previzibil. Teoria psihologică a performanţei ne oferă o astfel de predicţie.
Cred ca in mod excepţional, rezultatul ar fi fost altul. Să câştige Simona Halep. În această situaţie, factorul „întâmplare” ar fi avut, probabil, o pondere mai mare în favoarea ei şi, simultan, în defavorea Mariei Sharapova. Ştiu, ne-am fi pripit cu aprecieri nerealiste vizavi de abilităţile Simonei sau cu interpretări ale dispoziţiei de joc ale Sharapovei. Am fi plasat cauza succesului fie în pregătirea Simonei, fie asupra personalităţii sau dispoziţiei Mariei. Simultan, am fi neglijat impactul factorului „întâmplare” (interpretată drept noroc ori ghinion în funcţie de perspectiva subiectivă).
În pofida întâmplării, pe termen lung, în baza teoriei psihologice de mai sus, experienţa şi abilităţile fac diferenţa în rezultatul final. De aceea, în competiţii au loc mai multe partide. În tenis un set poate fi considerat o partidă. Este şi o modalitate prin care este controlată manifestarea întâmplării. Ne interesează performanţa şi excelenţa reale, nu cele favorizate de întâmplare.
Sper ca pentru Simona jocul în sine să fi fost o performanţă. Sper să manifeste un set mental de creştere sau să aibe un antrenor care să-i amintească asta. Deşi contează rezultatul, nu el a fost scopul. Altfel, plăcerea şi provocarea jocului, o experienţă de flux, după cum ne-ar aminti psihologul acela cu nume complicat de scris, s-ar pierde. Jocul ar fi devenit un mijloc pentru atingerea scopului.
Când efortul este investit doar în sensul realizării unui obiectiv, acţiunea în sine nu mai generează flux. Îşi pierde din încântare, din frumuseţe şi din plăcerea derulării ei (ceea ce nu exclude tensiunea, excitaţia provocării). Acţiunea în sine sau experienţa jocului (de ex., în tenis) devine împovărătoare, seacă! Îi e furată o calitate pe care o numesc spirituală.
Iar asta nu e valabil doar în sport. Golită de calitatea spirituală, o activitate, care îţi era dragă cândva, poate deveni o corvoadă. De ce? E simplu. Vrei să obţii recompensa de la capătul ei. Concentrată pe scop şi recompensa asociată, pierzi sau uiţi de frumuseţea şi încântarea călătoriei!