Noi, românii, suferim de lăcomie pentru mesianism mai ceva ca pentru mici și bere. Pare că stă în ADN-ul nostru spiritual să așteptăm pe cineva, un salvator, un om providențial care vine, vede și rezolvă.
Nu contează dacă e politicianul, guru de dezvoltare personală sau șarlatanul de serviciu. Căutăm mereu pe cineva care să ne scape de toate relele, de corupție, de sărăcie, de gropile din asfalt, de coada de la ghișeu. Ideal, fără ca noi să facem eforturi, ci doar să privim ca legendarul meșter Dorel.
Adevărul e că toată treaba asta cu „să vină cineva” nu e despre speranță, ci despre neasumare. Pentru că, dacă vine Mesia și rezolvă totul, noi putem sta liniștiți, fără să ne simțim responsabili. Nu e vina noastră că nu merg lucrurile, nu noi trebuie să schimbăm ceva – alții trebuie să ne salveze.
Și cum universul urăște vidul, mereu apare câte un „mesia” nou, gata să ne mântuiască. Mai zilele trecute, Georgescu Călin, marele vizionar și simpatizant al unei mișcări criminale din istoria acestei țări și cu aspirații de el presidente, a fost arestat. Șoc și groază! Cum să ne bage la pușcărie salvatorul, omul care promitea „o nouă țară în care să curgă lapte și miere”? Nici nu am apucat să ne închinăm la el cum e frumos să faci față de Domnul nostru!
Dar să nu disperăm. Salvarea vine sub multe forme. Uite-l pe Nicușor Dan, care, pe acel ton profesoral și cu mimică de șahist în turneu, ne promite o „Românie onestă”. E clar că vrea să ne vindece de impostură, escrocherie și hoție. Poate că n-a rezolvat încă toate problemele Bucureștiului, dar măcar avem, din nou, o speranță. Și, după cum se știe, speranța moare ultima… dar tot moare. Eh, metehne de om bătrân, mai cedez uneori cinismului.
Și totuși, dacă vrem să ne salvăm (chiar vrem?), poate că a venit momentul să renunțăm la căutările lui Mesia și să ne uităm în oglindă. Putem începe cu noi înșine și să punem întrebarea grea: ”Ce am de îndreptat la mine?”. Poate că soluția nu e un singur om providențial în care să proiectăm toate speranțele și așteptările noastre. Ci fiecare dintre noi, dar și alături de ceilalți, să ne asumăm câte un petic de lume și să îl facem puțin mai bun. Picătură cu picătură se face de-o ploaie. Mai puțină așteptare, mai multă implicare. Mai puține minuni, mai multă responsabilitate. Și cine știe? Poate, în loc să descoperim câte un Mesia în vreun muritor de rând, ajungem chiar să ne asumăm situația și să ne salvăm singuri.