M-am gândit să scriu acest articol ca să înțelegi conceptul amintirilor false și ce pericol reprezintă pentru clienții unor psihoterapii. Există, astăzi, un curent pe piața de psihologie și self-help ce implică terapia traumei și vindecarea rănilor emoționale. Cât p-aci să mă tragă curentul într-o librărie când am văzut că un raft întreg era plin cu cărți pe aceste teme. Zgâindu-mă la raftul cu pricina, mă întrebam dacă nu cumva are dreptate celebrul doctor Gabor Mate și mulți alții (psihologi, psihoterapeuți și guru autori), care îi țin isonu. Din moment ce abundă de cărți și cursuri, grupuri și workshopuri, ar însemna că, realmente, normalitatea e un mit și toată lumea are traume. Chiar toată lumea? Chiar să fie o regulă universală? Mai repede pot crede în Moș Crăciun.
Însă nimeni dintre aceștia nu (ne) arată cum această concentrare (aproape obsesională) pe vindecarea traumelor din trecut aduce cu sine o serie de iluzii periculoase, cum ar fi, amintirile false. Cercetările lui Elizabeth Loftus sunt relevante și de pionierat pe această topică. Dumneaei are și câteva cărți scrise pentru cine dorește să aprofundeze. Una dintre cele mai cunoscute este “The Myth of Repressed Memory: False Memories and Allegations of Sexual Abuse” (1994), în care analizează modul în care amintirile pot fi distorsionate, în special în cazurile de abuz și traumă din terapie.
Amintirile false sunt convingeri ferme despre evenimente care nu s-au întâmplat sau care s-au întâmplat diferit față de cum ni le amintim. Memoria nu seamănă cu înregistrarea video, după cum ești, poate, tentat să crezi, ci este influențată de factori externi precum, sugestii, emoții și întrebări inductive (ce favorizează un anume răspuns). La cursul de psihologie cognitivă poți învăța despre cum creierul construiește amintiri și nu redă ca filmul (camerei video) ceea ce s-a petrecut în viețile noastre.
În psihoterapie se încearcă (de către unii) ”descoperirea” traumelor ascunse. Cine încearcă va găsi aproape sigur. Acest demers poate duce cu ușurință la construirea unor amintiri false prin:
- Întrebări sugestive („Ești sigur că nu ai fost abuzat când erai copil?”).
- Hipnoza sau vizualizarea evenimentelor sau scenelor „absconse” sau ”refulate”.
- Reamintiri ambigui sau sub efectul unor emoții negative (de anxietate și durere emoțională) sau chiar a unora pozitive precum plăcerea de a obține validarea terapeutului.
- Presiunea terapeutică din partea terapeutului sau din partea grupului pentru a „găsi” o cauză traumatică a problemelor actuale.
Pe la noi se poartă grupurile/cursurile Constelațiilor Familiale. Fiind o metodă de grup ce caută traumele din relațiile cu părinții, bunicii și străbunicii (și alte rude), prezintă riscuri vizavi de fabricarea amintirilor false.
Ce impact pot avea? Oh, să vedem… Să zicem că participi la un grup din acela și îți amintești (în mod fals) că ai fost abuzată sexual de un unchi, care este încă în viață. Ce îți vine să faci vizavi de el? Exact, nu mai e cazul să continui. Sau, ai amintirea (falsă) că taică-tu te-a umilit public în fața unor prieteni. Ghici ce urmează? Poți ajunge să demonizezi părinți și rude. Ah, da, până reușești să le oferi ”iertarea” și să accepți că trecutul e trecut! Până la această înțelepciune, te asigur că vei fi chinuită cu sentimente negative și te vei îndepărta, probabil, de toți acești ”demoni”. Ori te vei lupta cu ei!
Dacă ești client(ă), ce poți face ca să te ferești? Să îți pui aceste întrebări:
- Mă ascultă terapeutul meu fără să forțeze sugestii legate de cauze traumatice?
- Presupune (și răstălmăcește) că problemele mele au o cauză traumatică refulată?
În concluzie, merită să reții că scopul terapiei nu este să „dezgroape” traume cu orice preț, ci să sprijine pacientul în circumstanțele sale de viață actuale.
Rezolvarea nu se află în trecut, nu ține de procesarea unor amintiri, ci ține de prezent. Chiar dacă implică, uneori, reamintirea unor evenimente (emoții și decizii asociate), ține de o nouă perspectivă și atitudine vizavi de problemele tale. Ține de prezentul vieții tale.
Iar terapeuții ar trebui să facă dovada unui discernământ în lucrul cu oameni. Să realizeze că au putere de influență și că pot creea (cu ușurință!) ”amintiri false” dacă nu sunt vigilenți când lucrează cu ”timpul trecut” al clienților. Cei responsabili și maturi în gândire vor avea grijă să nu fie la modă și să nu caute traume doar pentru că au învățat de la anumiți guru sau profesori (cu doctorat în psihologie, evident) că ”toată lumea are o traumă”. Este limpede că cine lucrează cu popularul ciocan vede numai cuie. Dar o psihoterapie bună se adresează unei varietăți de suferințe umane și/sau dificultăți psihologice, din care doar unele au, probabil, cauze traumatice în istoria de viață.