Cercetarile lui Timothy Wilson si Richard Nisbett (cu replici) coroborate cu cele pe topica confabulatiei (vezi M. Gazzaniga & Joseph LeDoux) demonstreaza inutilitatea introspectiei sau cautarii (excesive) de cauze pentru judecatile, emotiile si actiunile noastre. Conform acestor studii experimentale, sa credem in detectarea de motive reale pentru care actionam, simtim sau gandim intr-un fel sau altul este o colosala iluzie.
Stiu ca pare al naibii de contraintuitiv, dar sa soliciti cuiva motivele pentru care actioneaza, gandeste sau simte intr-un anume fel este un demers superfluu. Persoana chestionata va scorni un motiv sau altul cu credinta ca motivul sau motivele sale sunt adevarate. Mai mult, propria cunoastere introspectiva nu este mai buna (mai precisa) decat cunoasterea oferita de o persoana straina in baza unor teorii de simt comun. De exemplu, tu daca stii despre mine ca nu sufar kiwi si ma vezi mergand la baie din doua in doua minute, poti deduce de aici, ca am o indigestie provocata de bucatile de kiwi strecurate prin tortul aniversar. Nu m-as mira, conform cu fantezia unora, sa crezi ca am o sila (mi-e lehamite) vizavi de tine pe care o manifest somatic, ne-fiind constient de ea, pentru ca este refulata, deoarece constientizarea ei ar fi teribil de anxiogena.
Ne comportam intr-un fel sau altul dintr-o varietate de motive psihologice si biologice. Orice actiune, comportament, judecata ori traire are in spate o constelatie de motive. Daca credem ca printr-o analiza mentala (constienta) sau cu ajutorul vreunei tehnici exotice de explorare a inconstientului (pe principiul proiectiei), detectam neindoielnic motivele reale din spatele unor atitudini mentale sau actiuni personale suntem intr-o uluitoare iluzie.
Daca vrei o analogie, te poti gandi la un bazin cu apa. Poti inota prin apa, dar nu poti ajunge dincolo de fundul bazinului. Te scufunzi, dar nu mai departe de, sa zicem, doi metri. Nu poti trece de fundul bazinului oricat de bun inotator ai fi tu, deoarece nu are de-a face cu abilitatea de inotator, ci cu o limita a realitatii.
Nu poti trece dincolo de procesele mentale constiente.
Calugarii budisti (care fac meditatie adevarata) s-au prins de iluzia sinelui si de “semanatul de vant” sau de inutilitatea excavarii de motive prin minte – un sac fara fund sau mintea care fabrica la nesfarsit ganduri si ganduri despre ganduri. Daca dai mintii ceva de rumegat, exact asta va face, pentru ca la aceasta trebusoara se pricepe. Psihanalistii si fanii terapiilor pe modelul psihodinamic, care cred in teoriile lor, persista in iluzie. Intr-un fel nu ma surprinde, deoarece cantitatea de informatii detinuta despre cum, in aparenta, ne “merge” mintisoara ne intretine un sentiment de control, deoarece ne ofera iluzia predictiilor in privinta reactiilor/deciziile personale sau ale altora.
Excavand dupa motive sau cauze, te afli intr-o postura mai convenabila decat fara. Tu detii (auto)cunoastere si ai sentimentul ca poti controla si anticipa fie propriile reactii, fie ale altora. Pentru multi, mi se pare ca, n-are importanta valoarea de adevar in acest context reconfortant emotional.
Orice experienta care ne capteaza atentia si asupra careia ne focalizam atentia devine importanta. Dar nimic nu e important decat in masura in care oferim acelui lucru atentie. In literatura de specialitate se cheama iluzia focalizarii (vezi D. Kahneman). Implicatiile acestei iluzii (intricata functionarii mentale automate) sunt aproape de nebanuit de mintile inocente. Fluxul mental este modelat de atentie printr-o bucla de feedback pozitiv. Acolo unde este atentie exista continuturi mentale care la randul lor sunt intarite de focalizarea atentiei. De exemplu, o dispnee capteaza rapid atentia ta. Oferind atentie aceste dificultati respiratorii si simultan unor ganduri catastrofice despre sanatate, dispneea se amplifica.
Participi, cumva, la grupuri de dezvoltare personala in care sezi poponet si analizezi scenarii de viata si relatiile cu mami si tati, poate si cu bunicii si strabunicii pana la Adam si Eva?!
In privinta auto-cunoasterii si investigatiilor psihologizante, cazul grupului de DP este cu totul aparte. Nu reprezinta un criteriu de incredere pentru a extrapola comportamente si atitudini in situatii de viata diferite. Auto-cunoasterea obtinuta aici este aproape auto-inselatoare sau un fel de apa rece cu care sa te imbeti. Sigur, daca tu crezi ca e vodca, vei da semne de betie! De ce ar fi important sa stii ca este apa si nu vodca?
Daca tu crezi ca “autocunoasterea” e veridica, te vei manifesta conform cu povestile despre tine, riscand decizii nepotrivite cu “stofa” ta autentica (oferita de inconstientul adaptativ) care iti vor aseza pasii pe un drum al vietii nepotrivit tie.
In functie de teoria psihologica vehiculata de facilitator, vei cauta sa-ti explici propriile tale raspunsuri (si ale altuia) la situatii si probleme de viata. Daca te nimeresti intr-un grup in care se analizeaza traume ori relatiile defectuoase cu parintii, cu siguranta, vei gasi traume si conflicte in relatia cu parintii. Iar daca nu, doar se examineaza erori de gandire, e destul de probabil sa nu gasesti conflicte. Adesea, astfel de situatii incarcate afectiv (participantii isi exprima trairile si isi impartasesc evenimente personale) induc raspunsuri congruente cu particularitatile contextului de moment. Participantii la astfel de grupuri “beneficiaza” de priming din partea facilitatorului, desi dumnealui nu e constient de acest efect psihologic indus grupului.
Problema nu e cu explicatia, deoarece avem nevoie de povesti coerente de viata (inseamna sanatate mintala), ci cu teoria psihologica in baza careia ne creeam povestea. Unele dintre acestea sunt profund defectuoase sau n-au legatura cu datele realitatii si nu au suport empiric validat stiintific.
Dar asta nu ne afecteaza coerenta povestii de viata, ripostezi tu. Da, insa nu are nicio coerenta cu adevarul sau realitatea obiectiva. Daca o iluzie functioneaza pentru tine, nu inseamna ca iluzia (propria-ti realitate) devine realitate obiectiva. Aminteste-ti de triunghiul lui Kanizsa. Perceperea de catre tine a triunghiului alb nu aduce un suport obiectiv (out-there) acestei perceptii iluzorii.
Banuiesc ca te intrebi, dat fiind acest context al discutiei, daca mai este posibila cunoasterea de sine. Dictonul lui Socrate isi are, in continuare, insemnatate, doar ca poate fi pus in aplicare intr-un alt fel.
Intr-un fel care nu are legatura cu sezutul poponet si semanatul de vant(uri) prin holbarea prelungita intr-un desen cu ori fara pete de cerneala sau prin (psih)analiza de simboluri si de roluri (pe scena), crezand ca in acest fel ai parte de insight-uri “adevarate” despre cauzele absconse ale problemelor tale de viata!
In secolul XXI aceste demersuri (clasice) de auto-cunoastere se pare ca sunt profund failibile. Insa,formatorii si lectorii nu stiu asta, pentru ca nu studiaza literatura stiintifica (de calitate) din motive care ma depasesc. Iar daca unii fac un asa “compromis”, probabil, este doar in virtutea biasului de confirmare, concluzionand cu efervescenta copilareasca, ca, iata, studiile ne sustin teoria.
Iti imaginezi ca am un deranj? Nu. (sunt in negare, of course, my horse). Oamenii sunt liberi sa ofere orice in timp ce alti oameni au libertatea de a face orice alegere. Insa, ma intreb cat de liberi sunt ei in aceste alegeri.
Pentru ca informatia (cunoasterea) largeste libertatea, imi place sa cred ca oamenii incearca sa faca alegeri informate si sa fie consumatori rationali de dezvoltare personala. Cred ca intelegi acum ce rost are acest articol si altele asemenea (de pe acest blog sau altele in acelasi zeitgeist critic).