De ce sunt oamenii, cel mai adesea, nefericiți? Răspunsul e unul îngrozitor de simplu. Se află în biologia creierului uman, în arhitectura lui, care nu permite stări de fericire durabile și nici măcar de mulțumire pe termen lung. Poate, cel mult, evoca stări trecătoare și, de multe ori, cu consecințe dureroase. Mă gândesc la cazul adicțiilor. Creierul permite doar fericire sau mulțumire pe moment. Nu are structuri/circuite care să permită ca omul să fie fericit.
Misiunea creierului e să rezolve probleme ca să maximizeze șansele de supraviețuire și reproducere. Mai citește o dată. Și încă o dată.
Ca specimenul homo sapiens (?) să treacă cu bine peste noapte, adică să rămână în viață și sănătos, nu de fericire avea nevoie. Ci de spaime, temeri, negativism, frustrare, nemulțumire, furie, tristețe și amărăciune. Cine se lăsa dus de exaltare, încântare, evlavie sau relaxare, dacă vrei, nu avea multe zile. Scade vigilența, te înmoaie, reduce viteza de reacție, reflexele, motivația de acțiune ca să te poți păzi de pericole și obține, totuși, cele necesare supraviețuirii. Poate nu-ți vine a crede, dar și depresia are o funcție adaptivă. E un răspuns la adversitate care semnalează că nimic nu mai este de rezolvat. Problema nu e rezolvabilă, fără speranțe ori prea riscantă, și că tot ce ai de făcut e să renunți, să lași în urmă și să treci mai departe.
După cum scriam într-un articol anterior, fericirea nu e un ceva ce merită căutat. Deoarece, ca să vezi mirare, nu există ca realitate fizică. Fericirea e o construcție socială la fel ca moneda. E o convenție a oamenilor susținută de o varietate de practici culturale și concepții ori definiții diferite. Fericirea e o abstracție, fără vreun echivalent în experiență. Deși, unii numesc ”fericire” emoțiile de plăcere, evlavie sau extaz mistic. Și după cum unii (mulți) aleargă după bani, alții aleargă după fericire (și să prindă verde la semafor). Primii cred că banii aduc fericirea, ultimii nu mai cred asta și renunță la ei în fuga lor nebunească după fericire. Ambii sunt prinși în fantasme.
O industrie de hapiologie exploatează nevoia oamenilor de fericire. Gurușei, antrenori și psihologi au încasat milioane de dolari din vânzarea iluziei cu fericirea. Ei sunt, desigur, mai fericiți. Nu știu dacă și clienții lor. Am citit pe undeva că în SUA industria de profil e estimată la 11 miliarde de dolari annual. Și țara noastră s-a înscris în tendința generală. Au explodat atelierile, seminariile și cursurile cu fericire unde faci meditație, înveți o varietate de trucuri și rețete (preferatele mele pentru inutilitatea lor) și o dai pe fericire toată ziulica în timp ce mergi la acel job nesuferit. Unele trucuri și rețete își au originea în studii științifice. De aici până la pseudoștiința fericirii nu e decât un pas. Pehlivanii știu să-l facă și să câștige milioane pe seama clienților naivi care fac tot ce e posibil ca să evite durerea, nemulțumirea, spaima, stresurile, mâhnirea, amărăciunea, uneori, plictisul (cazul unor indivizi suferinzi de bogăție).
Un adult matur, cum poate e și cazul tău, știe că fericirea e un concept eluziv pentru acei oameni onești cu ei înșiși. Demult nu mai cred că viața e despre căutarea fericirii. Ci despre acceptarea vieții, așa cum vine, cu o serie de amărăciuni vs. dulcegării, momente și triste, și vesele; cu amăgiri, speranțe, dezamăgiri, disperare, spaime, griji. Nu poți trece de unele, îndrăgindu-le pe celelalte. Nu poți îmbrățișa ziua și fugi de noapte. Nu poți vrea succes și faimă fără să muncești cu hărnicie (dacă nu ești în partidul care trebuie). Sau, nu poți vrea iubire fără a oferi iubire.
Am convingerea că ne apropiem cel mai tare de conceptul fericirii atunci când urmărim scopuri valoroase. Asta poate suna pentru unii pretențios. Nu este, scopul valoros poate fi orice. Se poate extinde de la un individ la mai mulți oameni, o comunitate sau chiar națiune. Să ții o dietă ca să reduci colesterolul poate fi scop valoros. De asemenea, scopuri valoroase pot fi să donezi haine, să te îngrijești de blocul în care locuiești, să ieși la proteste contra unor instituții de stat inepte și inapte, să promovezi o psihologie sănătoasă la cap, să faci politică onestă și pentru binele nației, să ajuți copii orfani, să ieși la alergat în jurul blocului, să-ți reduci amprenta de carbon, selectând gunoaie și preferând transportul public și nu mașina personală. Cine preferă să aibă o viață orientată de scopuri valoroase are de unde alege. Lumea în care trăim, în prezent, este uluitor de generoasă. Faptele bune, motivate de altruism, compasiune, bunătate și chiar egoism (da,da!) sunt, în mod evident, așteptate și binevenite.
Însă, și această afirmație suferă de hapiologie. Pentru că… nu neapărat. Unii (mai mulți?) dintre noi caută fericirea hedonică. Să aibă o viață comodă, plăcută și ușoară. Un trai de o decență minimală poate fi acela în care viața poate fi trăită fără bătăi de cap. Și prea multă ambiție în combinație cu lipsă de acceptare (evitare experiențială) duce la stres emoțional și, per ansamblu, la o calitate redusă a bunăstării psihologice.
Să ai scopuri, să realizezi multe… Cu ”trebuie” în față. Pe lumea asta (și pe cealaltă) nu trebuie nimic. Pe ai mei colaboratori îi învăț cu alegi, preferi, optezi, îți place. Alegi sau optezi deoarece acel lucru are preț pentru tine. Simți că e prețios și că odată ce-l faci te simți mai împlinit. Așa că, cine caută mai mult decât hedonism are de stabilit și urmat scopuri valoroase. Înseamnă muncă. Iar munca atrage după sine frustrări și eșecuri, provocări și dificultăți. Dacă totul e minunat și te simți prea confortabil, mai ești motivat să mergi înainte? Mai degrabă lenevești. Și chiar și așa, se iscă gândul că se termină și uite norul de mâhnire pe frumosul cer senin al fericirii.
Am scris aici, într-un alt articol, că fericirea e o atitudine mentală. O construcție mentală, dacă vrei. Atitudinea fericită vine din cum luăm lucrurile mărunte, de zi cu zi. Așa că, ai putea fi arhitectul ei. Sau nu.