Întrebarea e greșit formulată. Bănuiesc că știi de ce afirm trăznaia asta. Ce urmează poate fi redundant pentru cititori educați științific și care au renunțat la credința că omul e alcătuit din două substanțe, fizică (materială) și non-fizică (imaterială, spirituală). Dar nu și pentru cititorii proaspeți pentru care poate fi derutant. Așa că repet, dar altfel, ceea ce am mai scris în alte posturi.
Întrebarea e derivată dintr-o premisă falsă. Implică ideea că există aievea un ”psihic” sau suflet, o entitate cumva distinctă de creier. Recunoști, desigur, dualismul cartezian de acum patru secole. E o idee depășită de multă vreme (timp de vreo două decenii) prin noi și noi dovezi oferite de neuroștiințe care ne arată că personalitatea, dar și procese psihologice precum vorbitul, înțelegerea și rațiunea, simțitul oricăror emoții, dorințe și sentimente, visatul sau imaginatul, sunt rulate în creierul uman. Implicația e că putem crede că nu există nicio entitate imaterială (numită spirit/suflet/psihic/esență) atașată cumva misterios la creier care să facă posibile procese psihologice și experiențe spirituale. Nu înseamnă că nu merită să înveți despre problema minte-corp. Asta pe de-o parte.
Pe de alta, facem o eroare de reificare. Confundăm conceptul ”psihic” cu o entitate care există aievea (obiectualizăm un concept). E totuna cu a crede că termenul ”semafor” e chiar semaforul de afară. El face referire la un obiect, dar nu e în sine semafor. Dacă scriu aici SEMAFOR, tu nu vei privi la el, la cuvânt, să vezi dacă are verde ori roșu ca să știi dacă poți sau nu traversa holul. Dar obiectualizarea e un proces psihologic automat în zonele creierului specializate pentru limbaj articulat și gândire simbolică. Tindem să facem din cuvinte realități și adevăruri, obiecte și fenomene care există aievea. Adică le luăm ad-litteram, le confundăm cu lumea reală. Multe cuvinte (conceptele de pe nivelul concret) au o relație de corespondență cu obiecte și fenomene din realitatea obiectivă. Dar nu și multe altele numite abstracte, ele fiind, de altfel, implicate în periculoasa confuzie.
Facem confuzia crezând că există cumva o entitate atașată la creier. Nici cu conceptul de ”minte” nu ieșim din eroare. Nici mintea nu există aievea ca să fie legată misterios la creier. Ele sunt noțiuni abstracte și ne sunt utile unor explicații ori descrieri. Dar nu sunt fenomene ce se petrec undeva în creier, întrucât în creier au loc procese biochimice și electrice. Procese ca visatul, imaginatul sau gânditul și simțitul există numai pentru un observator subiectiv. Nimeni nu are acces la ele în afară de sine.
Asta-i discutabil, ar comenta cineva cu aplecăciuni filosofice. Așa o fi, însă mi-am ales partea. Cred în non-dualism. Există o substanță unică-creierul și manifestările sale observabile (de exemplu?). Mintea sau activitatea mentală (zise și procese psihologice) și conștiința, deși nu sunt observabile obiectiv, nu neg că ele există subiectiv. N-aș avea cum, ne-fiind zombi, experiența lăuntrică îmi demonstrează moment cu moment că există în capul meu o lume populată cu conținuturi psihologice.
Tind să cred că fiecare om are în proprietate o astfel de lume. Nimeni, din afara lui, nu-i poate observa această lume. Trecând la tine, tu poți observa cuvinte și imagini din forul tău lăuntric. Și, ca să vezi mirare, poți experimenta și conștiința faptului că observi. Experiența asta are o calitate magică de mă lasă năuc precum magiile unor oameni extraordinar de abili în a exploata spectaculos limitele creierului uman.
Uite cum gândul mă duce și la nefericita sintagmă ”terapiile minte-corp”. Nu mai reiau discuția întrucât o poți găsi aici. Într-un final, aproape orice face un om ar putea fi terapeutic. Dansează? Poate fi terapeutic. Face fotografii la peisaje, gărgărițe, flori și frunze? Întocmai. Desenează, modelează ori face sport? Idem. Și tot așa cu multe alte activități, pentru că efectul terapeutic depinde de cum acea activitate ameliorează sau rezolvă unele dificultăți psihologice. Iar când apelez la termenul de psihologie, nu gândi că dispare biologia corpului uman. Ba dimpotrivă, dar depinde pe ce nivel de analiză ne situăm. E ca la masa de biliard. Într-un fel vei vedea aranjamentul de bile dinspre colțul opus unde stai. Așa poți întrezări soluția, pe unde să trimiți alba cu șanse bune să înghesui vreo colorată într-un colț (alte asocieri sunt în mintea ta).
Iată că a venit vremea să închei. Ideea că psihicul (sufletul) e o metaforă poate părea o blasfemie. Însă numai pentru aceia care au mintea înțepenită în dualismul cartezian de acum patru secole. Problema minte-corp rămâne, în continuare, o problemă frumoasă de filosofia minții. Ea rămâne, dar noi? N-ar fi interesant să mergem mai departe?