Admir oamenii care sunt responsabili în fiecare clipă a vieții a lor conștiente. O viață conștientă merge la pas cu responsabilitatea. Evident că nu-mi plac oamenii iresponsabili, dar și inconștienți, care încearcă să te facă pe tine răspunzător pentru faptele lor.
În privința asta, avem două categorii distincte, fără nuanțe. Dată fiind o situație care te privește, fie ești responsabil, fie nu ești responsabil. Nu există nuanțe gri de responsabilitate. Înseamnă să demonstrezi capacitatea de a răspunde situației așa cum este ea. Înseamnă să înfrunți faptele și adevărul, nu să le ocolești prin justificări, fabulații și mistificări, aruncând răspunderea oriunde în altă parte doar la tine să nu fie.
Responsabilitatea se poate învăța. La fel cu ocolirea ei. Doisprezece ani de școală sunt pierdere de vreme dacă un copil nu învață pe măsura creșterii lui să fie responsabil. Misiunea revine atât părinților, cât și profesorilor. Doisprezece ani de școală fac exact o ceapă degerată dacă adolescentul nu demonstrează responsabilitate.
Usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase, ne învață folclorul despre oamenii iresponsabili care se pitulează după cele mai caraghioase justificări. ”Nu, pe cuvânt, nu eu am mâncat usturoi, deci nu mie îmi miroase gura!”, ne lămurește politicianul (wanna be…). Dacă te-ai comportat într-un fel și consecințele sunt negative, ce faci? N-ai mâncat usturoi? Te lupți cu ele, adică le combați, le mistifici, le negi afirmând că negrul e alb și celălalt e chior? Așa mi se pare că e practica pe la noi. Unii oameni, mai ales în funcții de răspundere publică, suferă de deficiențe grave la responsabilitate. Se pare că răspunderea tinde la zero pe măsura înaintării în funcții și ierarhie.
Dar cum poți înfrunta realitatea sau faptele? Nu-i mai simplu să le răstălmăcești? Să demonstrezi că negrul e alb? Și că celălalt are nevoie de consult oftalmologic, ba chiar psihiatric? Bineînțeles. Pentru că, nu frica e opusul curajului, după cum crede majoritatea, ci lașitatea. Atunci când fugi din calea consecințelor la care ai contribuit. E cel mai ispititor comportament. Are rădăcini evoluționiste. Cum să-ți asiguri șansele de supraviețuire? Fugind pe de-o parte, albindu-ți reputația pătată, pe de altă parte. Să te dai lovit în aripă (jocul victimizării), să arunci răspunderea pe altcineva (sau ceva) prin mistificare și delir, să pleci și să dispari o vreme până când ceilalți uită. Avem și un proverb ilustrativ, fuga-i rușinoasă, dar și sănătoasă.
Lașitatea e seducătoare, ne vine lejer, dintr-o inerție ancestrală. Responsabilizarea e anevoioasă, ne scoate din status-quo, dar ne cultivă totodată curajul de a înfrunta consecințele deciziilor și acțiunilor noastre. De a le întâmpina așa cum sunt și de a căuta să le îndreptăm atunci când e posibil (compensație morală). Iar când nu e, învățăm să trăim cu ele. Așa fac OAMENII MARI.