(Acesta e text mai vechi, reluat și revizuit). Stii ca nu fac afirmatii gratuite. Asa ca, aseaza-te bine in scaun sau fotoliu, pune-ti o centura de castitate, de siguranta am vrut sa spun, si incearca sa expiri prelung ca sa-ti pastrezi calmul Zen, evitand sa-ti manifesti furia oarba.
Simti mila? Sigur, doar esti o fiinta umana miloasa si cand levitezi pe langa un cersetor ori el pe langa tine, simti mila si-l ajuti cu niste banuti sau cu ceva d-ale gurii. Felicitari! Esti o persoana perversa. Ti se pare ca te jignesc? Sa nuantez. In acel moment cand faci asta, te banuiesc de perversitate. Cum asa?
Sa exploram motivatia actului tau – de a da sau nu de pomana unui cersetor. Cand dai de pomana, cine e mai tare si mai mare? Da. Cel care da(aaa)! Cel care primeste este “amaratul” ori individul nevolnic, aflat la nevoie. Ai vrea sa fii in locul lui? Nope. Ce bine ca esti cine esti si nu esti in locul “amaratului”.
Ce lume injustă, nu-i așa? O accepți? Și te accepți pe tine ca parte din ea? Sau, lupți cu injustețea? Să fie lupta dovadă de noblețe? Iar acceptarea o dovadă de egoism?
Un simplu ”Da” îmi sugereaza o credință personală într-o lume dreaptă. Ea sună așa: ”Această lume trebuie să fie justă”. Evident, faptele de zi cu zi o arată pe dos. Nu este decât o formă de gândire magică. Dar în aceasta lume (ne)dreapta, tu esti mai bine (superior) comparativ cu amaratul. Ca sa-ti reduci culpabilitatea izvorata din calitatea ta de fiinta superioara, te simti indemnat sa oferi pomana amaratului, aflat intr-o conditie precara sau inferioara. Combinatia dintre credinta intr-o lume dreapta sau a echilibrului si faptul in sine, cerșetorul din stradă, care-ti contrazice propria credinta, se cheamă disonanță cognitivă. Și ce faci ca să reduci din disonanță-o stare de încordare neplăcută? Oferi de pomană și afirmi că o faci din generozitate. Probabil așa și este.
Dar nu e toata povestea. Te simti vinovata aprioric, doar pentru ca ai si “amaratul” nu are sau nu poate. Se poate intampla sa nu-i oferi, din nu-s ce motive, si sa te culpabilizezi. Iar daca, totusi, ii oferi, nu e suficient, diferenta dintre tine si amarat nefiind atenuata, ci doar accentuata prin gestul tau “generos”. Cand se intampla sa te intersectezi cu un altul, te simti (automat) mai vinovata, iar ca sa-ti reduci vinovatia ii oferi “norocosului” pe care, tocmai, l-ai întâlnit.
Acum ai înțeles, desigur, ce tipar nevrotic ai consolidat. Sau nu? Tu nu dai de pomană la cerșetori din bunătate ori generozitate, deși ai putea crede asta, ci dai ca să-ți reduci din culpabilitate. Acesta e dedesubtul milei.
”Ce contează dacă dai de pomană?!”, parcă te aud cum vociferezi cu indignare. Nu-mi sări la beregată, ci ai răbdare, te rog, și citește în continuare. Daca asa stau lucrurile, ma tem ca nu te-ai impacat cu realitatea si, simbolic, cu nedreptatea, injustetea si dezechilibrele. Lumea in care traim este, daca ar fi sa-i atribuim trasaturi, mai degraba injusta, cand nu este indiferenta.
Sentimentul milei are drept rădăcină un impuls natural catre ajutorare. Doar ca acest impuls a fost pervertit de o credinta sau de valoarea morala a sanselor egale preluata ne-critic din cultură. Oamenii nu sunt egali in vulnerabilitati la boli, în inclinatii, abilitati, trasaturi, circumstante de viata si oportunitati de ascensiune sociala si profesionala.
La aceasta proasta intelegere a realitatii o contributie semnificativa o are religia. Mila a fost inventata de religie. In fata zeului sufletele sunt egale (suntem toti o apa si un pamant) si vor da socoteala dupa fapta si rasplata. El, omnipotent, interactioneaza cu muritorii si, dupa cum te comporti, te evalueaza. Te pedepseste ori te ajuta. Are putere asupra ta, un amarat, o creatura printre multe altele. Zeul este milos-tiv sau necrutator.
In versiuni agnostice avem celebra lege a echilibrului si atractiei conform careia, universul iti livreaza ceea ce tu sadesti cu mintea ta.
Mila poate fi simtita doar dintr-o instanta sau pozitie de superioritate. Cand oferi “amaratului” aflat intr-o conditie inferioara, incerci (inconstient) sa-ti reduci superioritatea pentru care te amendezi in baza iluziei egalitatii ori echilibrului luate ca repere morale, conform traditiei crestine (de regula). Vrei sa stii daca porti sau nu aceasta “perversitate” in spinare ca si “bagaj” emotional”? Criteriul e ”cand nu oferi, nu esti tulburata”. Dar daca simti vinovatie, mai citeste o data, pentru ca suferi de nevroza milei.
In alt sens, aceiasi credinta intr-o lume dreapta sau intr-o lege a echilibrului te poate indemna sa dai “amaratului” intr-o tentativa infantila de a controla realitatea, de parcă te pui la adăpost de evenimente negative din viitor. O combinație de empatie cu această superstiție, vreun zeu ori universul ți-o plătește dacă nu ești cumsecade sau nu te conformezi, te îmboldește la milă și gestul “generos” pe formula verbală ”Doamne ferește, să n-ajung ca el!”.
Trăim într-o lume injustă, acesta-i realitatea. Vestea bună e că oamenii pot corecta injustețea prin politici sociale (dacă au legiuitori de calitate!), la nivel de stat (nu de pomană!), și ajutorare reciprocă la nivel de comunitate. Ne-am născut cu șanse inegale din chiar bagajul ereditar și am evoluat în funcție de circumstanțe de viață inegale.
Tu nu ești “amărâtul” sau individul nevolnic într-un fel sau altul. Ești o persoană, în raport cu el, norocoasă, dar și diferită în aptitudini și trăsături. Ești capabilă să accepți această realitate fără să te culpabilizezi nevrotic, bucuroasă de șansele, resursele tale și împrejurările vieții in care afli acum?
Mila e un sentiment izvorât din iluzia superiorității și credinței magice într-o lume dreaptă. Mila vine dintr-o nevroza “frumos” ambalată de o lume creștină profund religioasă și limitată în înțelegere. Mila e dovada unui simulacru divin de iubire, de altfel posesiva, deoarece aceasta e reprezentarea divinitatii – zeul benevolent, milos si, totodata razbunator, daca nu te comporti “bine”.
Dar compasiunea? Este cu totul altceva. Simti impulsul către ajutorare, empatizand cu respectiva fiinta (indiferent de animal ori plantă), fara emotii parazitare si motivatii perverse. Poti alege sa faci asta ori nu, deoarece simti imboldul interior natural spre ajutorarea altor fiinte. Daca nu ajuti, esti in regula. Nu ai nimic să-ți reproșezi. In functie de aceasta simtire naturala nu esti o fiinta rea, de fapt, buna de pedeapsa sau o fiinta buna, demna de o premiera.
Din compasiune putem, după mintea mea, acționa just și neprihănit, deoarece compasiunea este emotia ce derivă la unele specii de mamifere din sistemul natural (neurohormonal) de atasament si ingrijire al puilor. Spre deosebire, mila e o scorneală emoțională, o trăire elaborată social în mințile îndoctrinate religios și perpetuată cultural de la o generația la alta.
In lumea naturala, nu exista mila, exista compasiune, atunci când ajuți un altul aflat la nevoie din toată ființa ta. Doar omul religios ajută din milă, din moment ce el însuși e la mila sau voia Domnului, fiindu-i lichidată, in ultima instanta, deși in mod ipocrit încurajată, libertatea de alegere.
Ce poți lua din acest text? Atunci când îți vine să dai de pomană, întreabă-te dacă o faci din nevoia de a-ți reduce vinovăția sau din compasiune. Oricum ți-ai răspunde, nu înceta să ajuți.