Afirm ”cu nerușinare”, ar comenta unii, că omul e un animal cu nimic mai special decât alte animale. Chiar dacă și-a creat propria nișă ecologică, are un aparat dentar, pardon, lingvistic și cognitiv, creează și inovează tehnologie, artă și literatură și se învelește cu haine, omul rămâne un animal printre alte animale. E important să reții, deoarece tot noi, oamenii, ținem morțiș să ne transformăm în altfel de ființe. Unii (mulți!) vor să evolueze în ființe spirituale, iar alții vor să devenim ființe speciale prin tehnologia manipulată din vârful degetelor și, într-un viitor nu prea îndepărtat, din vârfurile neuronilor.
Dar, ceea ce și unii și alții uită e că specimenul homo sapiens e (aproape) similar anatomic și funcțional cu acela de acum o sută de mii de ani. Specimenul din vremurile noastre e o primată care rămâne în continuare chinuită și suferindă… cu voia dânsei. Sunt multe motive pentru traiul chinuit, dar, din perspectivă ecologică și biomecanică, vei afla imediat de ce și cum mai exact suferă.
Ai văzut vreun cimpanzeu șezând la birou și scriind acte? Dar în fața unui ecran redactând un document, completând un tabel Excel ori introducând coduri? Nu e discuția despre ceea ce face, ci despre postura așezată în scaun. Primatele umane își petrec zilele buchisind în poziții inumane sau ne-ecologice. Stau cu spinarea ușor (sau mai mult) încovoiată, capul înclinat spre înainte și privirea fixată în ecranul luminos în timp ce dau din degete pe o tăblie legată de acel ecran. ”Ce creatură dubioasă!”, ar comenta cu uimire un cimpanzeu. Nu vreau să mă crezi pe cuvânt, însă poți face și tu o comparație cu viața unui vânător-culegător despre care știm, în prezent, mai multe detalii. Dar păstrează constante anatomia și biomecanica, fiindcă, repet, corpul e același.
Statul pe scaun (sau pe tron) e una dintre poziții. Repet, e o poziție ne-ecologică. E aproape totuna cu statul în cap sau în vreo postură contorsionată de yoga. Poate nu mă crezi, dar îți înțeleg scepticismul. Să stai în gluteali lungi perioade de timp a ajuns precum respirația. Dovezi empirice convergente ne arată că șezutul îndelungat contribuie la riscurile de moarte prematură, afecțiuni cardiace și diabet. Vrei să afli în detaliu? Te invit pe pagina web a Harvard Medical School.
Strămoșii noștri, atunci când se așezau pentru repaus și odihnă (ori numărul doi), ședeau pe vine, chirciți ori tolăniți cu tot corpul și nu pentru perioade lungi. Dacă așa ședeau ei, iar oamenii de azi sunt similari, nu cumva e mai potrivit pentru sănătatea corporală să facem întocmai? Niciunul nu ședea pentru opt ore sau mai mult. Aveau de lucru, de mers și căutat hrană și adăpost, în timp ce se fereau de prădătorii cu gheare și colți sau de ceilalți prădători cu bâte și sulițe.
Privitul la ecrane luminoase e altă conduită ne-ecologică. Dăunează grav ochilor prin îndeosebi lumina albastră. Probabil știi că are legătură cu hormonul melatonină. Expunerea la radiații luminoase, mai ales după apusul soarelui, duce la insomnii. Nu toate culorile sunt cauza. Îndeosebi lumina albastră suprimă secreția de melatonină care reglează ritmurile circadiene, în acest caz, tiparele somn-veghe. Mai mult, în baza rezultatelor preliminarii, ar putea contribui la apariția cancerelor, diabetului, bolilor cardiace și obezității. Știu că pentru mulți cititori ecranul luminos face parte din munca lor. Cei care n-au aflat încă despre cum se pot proteja de radiația albastră pot lectura acest articol publicat sub egida aceleiași Harvard Medical School.
Revenim la corp, în ansamblu, nu trebuie să te mire că ai dureri de spate. Probabil nici nu ai făcut muncă fizică de cărat cu spinarea sau de tras cu brațele greutăți. Ți se pare că omul seamănă cu un catâr? Are spatele unui cal sau unei vite ca să tragă poverile? Diferența evidentă nu a împiedicat specimenele homo sapiens să care cu spinarea greutăți impresionante. Unii cărau asemeni unor vite și cai de povară în timp ce altele dădea cu biciul în ele și le struneau.
E și asta o motivație pentru cheltuirea banilor pe mașini personale (mai ales în contextul în care administrația orașului se preocupă anual de borduri și panseluțe în loc să facă un transport public eficient). Nu suntem făcuți (de gene, precizare pentru credincioși) să cărăm cu spinarea mai mult de câteva kilograme. Unele surse ne arată că nu mai mult de 10-15% din greutate putem căra în drumeții. Cine cântărește 60 kg nu va căra cu spatele mai mult de 6 kg. Câte kilograme cară copilul tău când merge la școală? Așa e, școala e grea și trebuie cărată cu spinarea ca cel mic să priceapă la ce se înhamă. (Asta când nu e nevoit să stea în cap ca să aplaude tovarășii de la Partid!).
Spinarea noastră e fragilă și cu ușurință poate suferi leziuni sau ajunge strâmbă și mai târziu dureroasă. Dacă îți petreci timp îndelungat în scaun sau într-o canapea, nu faci mișcare fizică zilnică un timp suficient, privești cu capul aplecat, te vei pricopsi pe măsura înaintării în vârstă cu o coloană strâmbă.
Oamenii preistorici nu se ocupau cu căratul și trasul de greutăți mari. Se asigurau de fiecare dată ca poverile să fie distribuite între membrii cetei în așa fel încât fiecare să ducă o mică greutate care să nu-l împiedice în alergatul ușor. De aici putem deduce următoarea regulă. Dacă poți alerga ușor cu povara din spate, atunci acea povară e potrivită corpului. Înțeleg, îți vine greu să alergi chiar și cu propria-ți greutate. Ghiozdanul a luat proporții? Dacă da, poate ești mai atent să afli ce arunci înlăuntru? Alergarea nu era doar pe zece metri, ci pe distanțe lungi. Un urs nu renunță de obicei să-și urmărească prada în mai puțin de zece metri. Strămoșii noștri trăiau pe propria piele și aproape zilnic experiențe de acest fel. Vezi bine că ghiozdanul măricel face fuga anevoioasă.
Să mai amintesc de mersul pe tocuri? Sper că ține de common knowledge. Orice femeie ar trebui să știe la ce suplicii își supune întreg corpul. Ce impact mecanic produce asupra spinării și șoldurilor pantoful cu toc în ciocnirea dânsului cu aleile din plăci betonate? Întreb într-o doară, mai mult pentru imaginea creată. Cine nu știe poate învăța de aici.
Corpul uman are o biomecanică versatilă și totuși cu limite fizice specifice. Un gimnast ori saltimbanc de la circ rămâne un amator alături de cel mai împiedicat și neîndemânatic cimpanzeu. Gimnastica, baletul și alpinismul sportiv ori altele care presupun acrobații sunt activități în care sportivii împing limitele biomecanicii corpului uman. Sunt extreme care pot fi atinse numai prin antrenament excesiv și susținut vreme îndelungată. Și, bineînțeles, nu doar acestea, ci orice sport de nivel profesional. Consecințele, despre care mai nimeni nu comentează, sunt înfiorător de dureroase. Acest excesiv antrenament e ne-ecologic. E un sacrificiu pe care îl face oricare sportiv din diferite motivații personale pe care nu le explorez aici. Însă, dacă ar putea anticipa ce urmează, cred că s-ar gândi de mai multe ori înainte de alegerea unei cariere în sportul profesional. Probabil de aceea debutează de la vârste mici.
Avem în psihologie ipoteza savanei africane. Creierul uman, din prezent, e același cu creierul lui homo sapiens, de unde și problemele psihologice în contextul evoluției tehnologice și sociale moderne. Conviețuim într-o lume ce abundă de stimulare într-un mediu artificial cu care creieruI se descurcă cu mari dificultăți, când nu clachează, de exemplu, în depresii și anxietate, stres cronic, surmenaj și adicții. Ipoteza e valabilă și în cazul corpului uman. Adoptăm posturi și facem acțiuni fizice ne-ecologice care ne afectează sănătatea.
Acum când scriu stau tolănit într-un fotoliu Ikea cu spatele curbat și privind cu capul aplecat. Fac asta de mulți ani și se vede în postura ortostatică. Nimeni nu m-a învățat o ecologie posturală. Învăț astăzi, dar e relativ tardiv pentru mine. Nu și pentru cei mai tineri și foarte tineri.