Nu de puține ori amintesc studenților că dezvoltarea personală începe cu meditația cu mantre și boluri tibetane. Alternativ, pot face analiză psihologică cu un profesionist dedicat explorării de abisuri psihice. Dacă adaugă metode proiective și regresii hipnotice, cu certitudine vor pătrunde misterele vieții. Ajung, astfel, în situația fericită de a-și înțelege viața în profunzime și trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Frecții la picior de lemn în care, de asemenea, credeam cu sfințenie, fiind deosebit de mintos și bine școlit în psihologie. Au trecut de atunci vreo șapte ani, suficient timp pentru revizuire sau ”reboot & reinstall, then restart”, vorba unei prietene.
Am descoperit că psihologia veritabilă, acea disciplină care contribuie în mod real de observabil la îmbunătățirea vieții (în sens larg), își are începuturile în antichitate. Ca toate științele, începuturile ei sunt în filosofie, complet neglijată în școlile de psihologie. În continuare, vei afla de modelul lui Epictet, unul care trece testul empiric chiar și în zilele noastre.
În Discursuri, Epictet ne lămurește despre cele șapte funcții ale minții care asigură funcționarea optimă a mașinăriei mintoase din creier. E un fel de psihologie la purtător, utilă vieții de zi cu zi. Imediat vei înțelege de ce:
- Alegerea – să faci și să gândești just
- Refuzul – tentațiilor
- Dorința – să devii mai bun
- Repulsia – negativismului, influențelor rele și a ceea ce nu-i autentic
- Pregătirea – pentru ce urmează sau orice se poate întâmpla
- Țelul – principiul ce ne ghidează și cea mai înaltă prioritate
- Consimțirea – să devii liber de decepții vizavi de ceea ce se află în controlul tău sau în afara lui, fiind gata de acceptare a celei din urmă.
Ai bifat la fiecare din cele șapte funcții? Deoarece asta are de făcut mintea ta aici, în fiecare zi. Bifele sau răspunsurile au darul să contureze o filosofie de viață, un ceva ce lipsește cu desăvârșire la îngrijorător de mulți tineri de astăzi. Cel puțin așa îmi spun mie datele statistice despre prevalența depresiei.
”Ce poate, atunci, polua și împiedica funcționarea ei?”, se întreabă Epictet și răspunde: ”Nimic altceva în afară de propria-i decizie coruptă”. Tu, în calitate de director executiv al mașinăriei care ești, ai grijă să bifezi la toate cele șapte puncte. Spre exemplu, când iei decizii, sunt ele luate în urma unei gândiri juste? Vezi și tu că prima cu a doua merg împreună. Ce alegi să refuzi și ce alegi să ai? Dacă te nelămurește justețea, te poți gândi la propriile valori (nu cele din bancă). Pe ce pui preț în viața ta și simți că acel lucru e aproape de inima ta? Și ajungi, astfel, la funcția șase din lista lui Epictet. Ea călăuzește alegerea (funcția 1). Poți refuza tentații și căuta să fii o persoană mai bună în timp ce respingi negativismul și tot ce te influențează înspre ”rău” și care n-are legătură cu autenticitatea. Faci ca viața ta s-o așezi sub lupa unei auto-reflecții critice constante ca să poți gândi și acționa just.
Orice scop va fi derivat din funcția șase. Orice scop devine, astfel, valoros prin aceea că se leagă de principiul călăuzitor. Pot fi, și sunt de obicei mai multe, iar viața cuiva devine, astfel, mai bogată spiritual. Deoarece, principiile aparțin lumii spirituale, nu materiale că nu poți pune mâna pe ele, nu le vezi, nu le miroși, dar poți experimenta emoții pozitive când le urmezi.
Funcția cinci ține de o atitudine mentală specială: pregătirea în baza anticipării unor evenimente viitoare. Îți e pe undeva cultivată? Într-un ghiveci? Glumesc. De ex, să te pregătești pentru dispariția unei persoane dragi din viața ta. Să te pregătești pentru un accident grav ce s-ar putea întâmpla cu tine; să te pregătești pentru bătrânețea ce se apropie și altele. ”La ce lucruri îngrozitoare vrei să mă gândesc!”, vei striga la mine cu revoltă. ”Nimic grav nu se va întâmpla. Totul va fi bine”, repeți, poate, în fiecare zi și, fără îndoială, gândești pozitiv. Evenimentele vieții nu depind de gândurile tale. Știai? Nu, n-are legătură cu bazaconia ”materializării gândurilor”. Acesta e universul magic, preferatul misticilor și gurușilor, dar și al unor copii cu card de identitate care încă mai refuză să crească și să reflecteze, spre exemplu, asupra celor șapte funcții ale minții.
Fără atenție și grijă (mindfulness) la funcția șapte, ne așteaptă un ocean de nemulțumiri cu valuri de dezamăgiri (și câțiva rechini). Mulți oameni înoată zilnic și se îneacă adesea cu ele. Își revin a doua zi și o iau de la capăt. Sar să înoate, se îneacă, își revin și așa își petrec zilele până la groapă cu anticameră la spital. Sunt și unii care alunecă pe panta defetistă. Își fac cruce și trimit rugi bunului și unicului zeu, cel al creștinilor. Din banii lor și ai tuturor, demnitarii noștri prieteni cu slujitorii Domnului ridică un mastodont de clădire numit Catedrala Neamului, un fel de spital sfânt cu funcții educative pentru neamul nostru… mai mult al lor. Nu întâmplător locația ei se înfrățește la distanță de doi pași cu Casa Poporului. Doamne ajută!
Dar funcția șapte ne îndeamnă să devenim liberi de decepții. Aici o intra și imago-ul divin, alături, bineînțeles, de alte fantasme și iluzii? Mulți semeni atribuie acestui imago controlul vieții lor. În acest caz, concepția lui Epictet nu face nici cât o ceapă degerată pentru aceștia. Dar nu lor mă adresez, ci ție, imaginându-mi că ești un cititor care a realizat că un imago divin e ceea ce este cu adevărat: o imagine, un cuvânt și, per ansamblu, o poveste. Nici măcar frumoasă și justă, nici plină de iubire, dacă frunzărești vechiul testament. Am comentat mai pe larg despre funcția șapte prin alte articole.
Observam că din acest model lipsește funcția emoțiilor. Dragul meu Epictet, ai omis inima, sediul sentimentelor noastre! Și ea tot în cap se află, grecule, dacă la cap te referi. Mă pricep la anatomie, nu crezi? Modelul nu cuprinde (și bine mai face) ceea ce prea mulți psihologi, după gustul meu, au comentat și despicat firul în paisprezece. Ne dorim să conștientizăm emoții și să le auto-reglăm, să ne simțim, cum altfel, bine, să ne creștem well-being-ul, așa și mai departe… ? Ce urmează? Nu acest ”simțit bine” contează în final, că te-am luat la rost. Simțitul tău bine, acest well-being emoțional, trompetat pretutindeni, e auto-referențial. Eu, eu, eu, eu, eu…. pricepi? Ai început să te simți prost?
Nu fericirea proprie (sau iluminarea) merită atenția și efortul tău, ci împlinirea și fericirea altora, lucruri, stări ori situații la care tu pui umărul după puterile tale. Că nu toți avem bicepși, tricepși și deltoizi, unii mai sunt și guvizi!
Uite cum mă faci să reiau cuvintele lui Dalai Lama. Ceea ce faci tu sau ceea ce urmează să faci poate contează pentru alții. Prin acțiunile tale poți contribui la binele altor oameni, viețuitoare și plante. Mai contează așa tare ce simți tu? Că ai o teamă, că te îngrijorezi, că jenează sau rușinează, că supărarea că nu știi totul și altele pe aceiași linie de gândire simțitoare.
Repet acuma ceea ce, de altfel, zeci de studii de psihologie pozitivă confirmă cu insistență. Ce? Confirmă maxima lui Platon despre cum contribuția la binele altora ne aduce și nouă binele. Cine gândește că prin ceea ce face contribuie la binele celor din jurul său, va fi mai probabil fericit decât cel care se concentrează doar și doar asupra lui. ”Să pui pe alții pe primul plan” e primul principiu de care poți ține seama ca să poți trăi fericit(ă). Și cu toate astea, oamenii continuă să se îngrijească, câteodată obsesional, de eu, eu, eu, eu, eu… Spre exemplu, întrebarea ”Cine sunt eu?” e laitmotivul din multe școli și programe în psihologie, dezvoltare personală și psihoterapie. Mă gândesc că toți acești formatori și lectori n-or fi la curent cu iluzia eului. Să trec la final.
Te întreb ca temă de reflecție: Ce ai vrea să adaugi acestui model?