Avem probleme? Multe și mai tot timpul. Fiecare om se confruntă cu probleme. Acuma că te-ai convins de inteligența mea, vei părăsi blogul? Dragă autor, parcă te aud, ce alte truisme mai poți debita?
Organul computațional numit creier servește la rezolvarea de probleme. E funcția lui primară evoluată de-a lungul a milioane de ani. Se descurcă binișor având în vedere că suntem și astăzi, din păcate, o specie cam prea vorace pentru gustul meu. Și tu, posesor de creier și de altfel entitate simulată înlăuntrul și de către dânsul, te confrunți în fiecare zi cu probleme. Da, am înțeles, vrei să trec la substanță și să renunț la vorbe goale? La substanța cenușie vrei?
Să începem cu o problemă clasică (preluată dintr-un manual și oarecum adaptată). Să ne imaginăm că ești șoferul sau șoferița pe limuzina lui Liviu Dragnea. Urmează să-l duci la cimitir, scuze, la aeroport. Trebuie să prindă avionul de la 9 a.m. pentru Rio de Janeiro și e deja în întârziere. Șoseaua directă spre aeroport e cea mai rapidă cu excepția cazului în care traficul e intens. Iar traficul e intens aproape mereu dimineața când navetiștii pleacă la serviciu. Mai există o șosea de rezervă sinuoasă și care poate fi bună dacă nu e inundată. Șoseaua e frecvent închisă deoarece se inundă după orice ploaie mai abundentă. Și, ghici ce, a plouat aseară. Mai există și șoseaua de centură dar e mult mai ocolită. Dacă alegi această variantă, LD poate pierde avionul. Evident, dacă analizezi prea mult această problemă, cu certitudine va pierde avionul. Pentru ce rută să optezi?
Înainte să vii cu o soluție (acidă?) pentru LD, te poți întreba așa: E o problemă rezolvabilă așa cum este dată? După observațiile mele, mulți dintre noi au impresia că rezolvă probleme. De fapt, ei comentează în fel și chip despre ele. Acestea sunt problemele nerezolvabile, dar ei nu au habar și le tratează în mod absurd și ridicol ca fiind rezolvabile. Nu i-a învățat nimeni să gândească și să distingă între probleme rezolvabile și nerezolvabile precum cea de sus. Și ne-fiind rezolvabile pot fi comentate sau repovestite la infinit. Un om care gândește nu-și va irosi timpul în acest fel neproductiv. Comentând și ajungând la ”rezolvări”, indiferent de stilul intelectual sau trivialitatea exprimării, nu producem soluții, ci doar diluții sau cel mult un praf intelectual. Ne ventilăm, dar nimic mai mult. Ventilarea verbală e un lucru sănătos până la un prag (de ușă). Dincolo devine o gaură neagră vizavi de rezolvarea problemei.
Revenind la problema de mai sus, bănuiesc că ai deslușit capcana alegerii. Așa cum e formulată problema e o situație de alegere asupra căreia poți zăbovi până optezi din plictiseală ori frustrare pentru una dintre variante. Dacă ai noroc, o nimerești. Dacă nu, o ”mierlești”, că doar știi ce grijuliu e Daddy.
De obicei, atunci când discutăm unii cu alții, problemele comentate nu sunt felul de probleme rezolvabile. Așa că, ce sens are să vii cu soluții sub forma unor sfaturi? Doar să epatezi prin rectitudinea morală sau inteligența rafinată (la fabrici de diplome)?
La început, poți avea o bănuială, o idee, o tresărire, o ambivalență ori o neîmplinire și frustrare. Conceptualizezi vag că ceva nu merge, că undeva pe drum e un obstacol. De aici, putem limpezi problema până o facem rezolvabilă (în această lume, nu în cea paralelă unde se află statul celălalt). Se poate întâmpla să ajungem nicăieri și să ne despărțim amiabil. Ideea e că mai repede sau mai lent (în prima sau în mai multe sesiuni), conceptualizăm cât mai limpede problema sau, uneori, problemele. Și am încheiat prima etapă. Urmează etapa rezoluțiilor și testării lor în realitate.
În alte contexte, mai nestructurate, discuțiile asupra problemei rămân la acest nivel superficial. Spre hazul oricărui observator mai ager la minte, poți vedea cum oamenii se aprind și avansează cu pasiune soluții (adesea ca sfaturi)… fără a avea o problemă rezolvabilă sub masă, pardon, pe masă. Dar ce este și cum ajungi la o problemă rezolvabilă?
E acea problemă care permite rezoluții per se. Presupune un proces de definire care, în funcție de complexitate, poate fi mai mult ori mai puțin elaborat și consumator de timp. Știm cu toții că avem în țara noastră trei mari probleme: educația, sănătatea și infrastructura. (Problema cu justiția aplicată corupției părea oarecum rezolvată, dar a redevenit mai nou o problemă cu ajutorul neprețuit al acestui grup parlamentar manevrat de un individ fără scrupule.)
Cu to(n)ții comentăm despre ele și dezbatem soluții. Asta da, inteligență pătrunzătoare! Mă trezesc (când mă trezesc) că nici măcar nu mi-am oferit răgazul definirii problemei. Se pare că vrem urgent soluții, dar nu așa merge când problema e complexă. E fușăreala tipică de pe la noi. Venim cu soluții înainte de o definire specifică și realistă a problemei. Primul pas e să ne luăm timp, să respirăm și să culegem datele.
După articolul-reper publicat în American Psychologist (1972) de Newell și Simon, doi celebri cercetători psihologici, anatomia unei probleme constă dintr-un start sau o stare inițială și un final sau o stare finală (egal scop). ”De unde plec?” și ”Încotro?” sunt primele întrebări din procesul definirii problemei (dacă vrei s-o faci rezolvabilă). Problema devine, astfel, distanța sau spațiul care separă locul unde ești de locul unde vrei să ajungi. Într-adevăr, din perspectiva embodied cognition a științei cognitive, la nivelul minții (din creier, precizare pentru dualiști) rezolvarea problemei e un proces care se petrece exact ca în lumea fizică, când suntem în punctul A (pe malul unui râu) și căutăm un mod prin care să ajungem în punctul B (pe celălalt mal). Nu e nimic sofisticat, fiind aproape la mintea cocoșului. De ce mai era nevoie de doi cercetători ca se ne arate ceea ce știm intuitiv? Pentru că intuițiile se pot dovedi eronate și să nu uităm de hindsight bias (când prognozăm câștigătorul după ce cursa s-a încheiat sau ”știam eu”).
În rezolvarea unei problemei, cautăm prin spațiul problemei cea mai bună cale de la punctul A (start) la punctul B (final). Căutăm alternativele care ne duc la final sau către scop și o alegem pe cea mai bună. Pe lângă stări inițiale și finale mai avem informațiile date și regulile care impun constrângeri asupra problemei. Nu putem veni cu soluții de oricare, de exemplu, fanteziste pe bază de wishful thinking. Problemele rezolvabile sunt ancorate în realitatea fizică și tind să respecte legile fizice ale acestui univers. E o precizare mai ales pentru posesorii de gândire magică. Spre exemplu, în contextul unui grup de terapie/dezvoltare personală, dacă îți propui creșterea ”stimei de sine”, atunci te poți aștepta ca un bun psiholog să te chestioneze vizavi de cum vei face asta în termeni comportamentali și, mai înainte, ce anume faci (specific) de crezi că ai o ”stimă de sine” scăzută. ”Stima de sine” e un concept și ține, pentru toți aceia care nu sunt într-o ureche, de lumea conceptuală, nu fizică. Zău așa, chiar poți crește un ”concept”, fie el și ”stima de sine”?
Un alt exemplu, care preocupă pe mulți oameni responsabili, e problema educației. Mai specific, la ce te referi? La bugetul din PIB? E prea mic în raport cu cel al armatei? Te referi la relația profesori-elevi din școlile ”uitate” de lume? Te referi la instruirea precară, de două parale, a profesorilor? Sau la accesul copiilor din familiile sărace la educație de calitate? Realizezi că educația e dezinformată psihologic? Că în domeniul educației există doar un strop de psihologie având ca sursă folclorul? Sau privești cu îngrijorare la cum actualul ministru Liviu Pop ia măsuri din plop? Și oriunde te-ai localiza cu mintea, vei observa cu atenție și descrie specific locul ori starea inițială. Deoarece, din asta poți deriva starea finală sau scopul.
Vai, dar și aici apar confuzii grave! Nu ne vine simplu să definim scopul, deoarece nu gândim? Gândim, dar nu și bine. Ne-am oprit din gândit odată cu clasele primare? Mai suferim colac peste pupăză și de indisciplină sau intoleranță la reguli. Orice problemă conține informații date și reguli care constrâng procesul rezolutiv. Ți se întâmplă adesea să treci strada pe unde nu-i zebra? Observi formularea? M-am exprimat (cu intenție) de parcă nu ține de tine, ci de o forță exterioară ție. Depinde de tine alegerea de a trece strada pe la trecere, adică respectarea regulii. Dar vine cu frustrare, așa-i? Și toleranța la frustrare pare a fi ceva de crescut. Dar cum poți crește concepte? Nu poți, de aceea vei porni cu un pas mic: traversarea străzii pe la trecere. ”Stai puțin”, vei zice. Nu descriem mai înainte, în termeni comportamentali, ”toleranța la frustrare”? Într-adevăr, depinde de situația particulară a fiecăruia în care are o problemă cu (in)toleranța la frustrare.
Pentru altcineva, aceiași situație nu e musai o problemă. Conceptualizarea unei situații de viață ca problemă depinde de percepția subiectivă. Și, ulterior, reformularea ei ca să putem ajunge la soluții e un efort de gândire. Ține de încordarea mușchilor mentali. Câtă abilitate de acest fel ne cultivă școala? Dar ședințele de la psiholog și cursurile formative? Pe cuvânt, cele mai multe ore, cursuri sau ședințe la psiholog nu-ți cultivă această abilitate. Nu prea are cine să facă asta cu tine, pentru că nu prea am fost și nu suntem instruiți în acest gândit al rezolvării de probleme. Noi știm doar să ne ventilăm de probleme pe cale naturală. Mai la îndemână e să ne ușurăm după care să le reluăm. Ghici cu cea seamănă.