Preconcepția din folclorul psihologic e că acești copii hiperactivi au multă energie și că ar trebui să-și consume energia prin multă mișcare fizică. Astfel, ei se vor potoli și vor reuși să se concentreze la clasă și la teme.
Nu au neapărat mai multă energie decât majoritatea. Și nu datorită ”potolirii” vor reuși să se concentreze la ore și teme. Problema nu e energia lor și potolirea ei. Mulți copii sunt energici, activi și dornici să exploreze. Problema lor e dopamina din creier și numărul mai mic de receptori neuronali pentru ea. Dopamina e un neurotransmițător critic pentru atenția focalizată. Dacă ai prea puțin din ea prin circuitele neurale, vei experimenta dificultăți de concentrare și de control pe impulsuri. E valabil și în cazul tău chiar dacă ești adult. Cu toții suntem undeva în spectrul ADHD, ne-fiind un diagnostic medical de tipul alb-negru. Când la un copil apar deficite în concentrarea atenției, controlului pe impulsuri și hiperactivism comportamental, avem un risc foarte probabil de ADHD.
Ce poate eleva dopamina în afară de medicație? E aproape cunoaștere de bază cum că trainingul fizic crește nivelurile dopaminei care rămân crescute până la câteva ore post-training. Atunci, e posibil să tratăm copii cu ADHD prin training? Să fie trainingul eficient în îmbunătățirea atenției acestor copii?
Un grup de cercetători s-a decis să caute răspunsuri la aceste întrebări. Au selectat pentru un test experimental (2011) șaptesprezece copii care manifestau unele simptome din spectrul ADHD. Pe durata a opt săptămâni, ei s-au bucurat de joacă prin mișcare fizică înainte de începerea orelor din fiecare zi de școală. Mișcarea fizică era suficient de intensă încât să le crească pulsul. (Din alte studii știm că doar pulsul crescut duce la elevarea dopaminei). La finele celor opt săptămâni, copiii au fost testați cu o baterie de teste ce le măsura abilitatea focalizării și abilitatea socializării cu alți copii. Iar părinții și profesorii au fost chestionați vizavi de progresul lor, observat pentru fiecare în parte.
Rezultatul e că acest antrenament zilnic pe durata a opt săptămâni a avut efect. Mai mult de două-treimi din copii părea mai focalizați. Progresul era notabil îndeosebi pentru controlul impulsivității (dacă se pot abține) sau ceea ce se cheamă control inhibitor, care, e dificil pentru copiii cu ADHD.
Deși promițător, e un studiu-pilot de mică amploare și prea puțin riguros. Deci, nu putem trage concluzii solide, pentru că ne-am prinde urechile în legea numerelor mici, iar asta după îndoiala dată de lipsa unei condiții de control și randomizarea necesară omogenizării variabilelor ”străine”.
Mai apar efecte, dacă intervenția e repetată pe două sute de copii? Studiul (2014) a fost reluat pe durata a doisprezece săptămâni cu 94 de copii cu risc de ADHD și 108 copii cu dezvoltare normală. Copiii au fost distribuiți aleator în două grupuri cu activități diferite. Grupul experimental a participat la activități fizice timp de o jumătate de oră zilnic (cu scopul creșterii pulsului). Pentru comparație, grupul de control a fost angajat în activități mai liniștite ca pictura și desenul.
Părinții și profesorii au fost chestionați vizavi de schimbările copiilor în termeni de menținerea atenției, hiperactivism, focalizare și de cum se descurcă aceștia în relațiile cu ceilalți copii. Conform rapoartelor de la părinți și profesori, copiii din grupul cu joaca nu doar că și-au îmbunătățit atenția, ci au avut și mai puține (decât cei din grupul de control) capricii și tantrumuri atât la școală, cât și acasă. Cu prudența dată de raportarea subiectivă, cercetătorii conchid că intervenția prin activitate fizică poate ameliora simptome ADHD.
Mesajul de luat acasă e că simptomele ADHD pot fi gestionate prin antrenamentul fizic. Copiii au nevoie zilnică de joacă și mișcare fizică. Frustrarea acestei nevoi nu face decât să amplifice problemele de atenție, accentuază hiperactivismul și lipsa de control. Mai poți reține că mișcarea regulată susține și chiar dezvoltă abilitățile școlare, pentru că aceste abilități au la bază alte abilități, unele fundamentale, numite executive, ce țin de focalizarea și flexibilitatea atenției și controlul inhibitor. Sursa lor nu o reprezintă temele de la școală și șezutul cuminte în bancă. Sună a blasfemie? Ele sunt dezvoltate în primul rând prin activitatea fizică. Iar dacă e blasfemie, atunci mulți cercetători sunt blasfemitori… doar în percepția celor care nu reușesc să asimileze cunoașterea științifică în programele școlare.
Orele de activitate fizică ale copiilor ar trebui să fie respectate zilnic în fiecare dimineața mai ceva ca închinăciunea pe lângă biserici. Și nu să fie tratate drept un surplus, un mizilic care nu contează alături de celelalte materii; un tratament la care pun umărul (sau ceafa?) și acei profesori de sport atletici și fit. Dacă cetățenii noștri s-ar mișca sau ar face sport cu aceiași frecvență cu care se închină prin preajma bisericilor… Dacă ar prețui mișcarea și copiii lor ar vedea asta… Visez, da.
P.S. Acesta a fost articolul 1000. Îți mulțumesc dacă m-ai citit de o mie de ori, deși pare puțin bizar. Chiar de o mie?! Îți mulțumesc și dacă ai citit doar de câteva ori.