Ai avut vreodată un atac de panică (AP)? Spre fericirea mea, să zic așa, nu am experimentat unul. Nu aș vrea să fiu în pielea unei persoane care experimentează un AP. Deși, îți mărturisesc, au fost ocazii, mai ales când sar coarda de dau în afazii, în care am trăit gânduri de neliniște sau îngrijorare vizavi de pulsul inimii: ”Aoleu, dacă fac stop?!”. Dar și în relație cu profeții negative ale minții printre care: ”Văleu, dacă n-o să mai am clienți!”. Evident, clienți am cu duiumul și numărul solicitărilor nu pare să descrească.
Ca să completăm începutul unui AP, de care m-am ferit cu ajutorul sfântului duh, denumit psychological science, mai adăugăm BPM-ului crescut gânduri catastrofice care evocă o realitate urgentă și imediată: ”Acum, voi muri!” sau ”Acum voi leșina!”. Asociate la asemenea gânduri, mai pot apărea senzațiile de sufocare, nodul în gât, puternica contracția abdominală, încordarea în zona cefei și umerilor, transpirația palmelor, bufe-urile de căldură și gura uscată. Uneori, mai apar și senzații de vertij. Toate aceste semne variază în intensitate și frecvență de la o persoană la alta.
Din observațiile mele în cabinet, persoanele cu AP suferă, de obicei, de stres cronic. Sau, au îndurat stres cronic o perioadă, de multe ori, legat de sarcinile istovitoare și copleșitor de multe de la serviciu. Mă refer la acele serviciuri unde managerii, de sus în jos, nu-și fac treaba dintr-un mix nefericit de atitudine neglijentă, indisciplină, proceduri/procese inutil de complicate și multe alături de obstrucțiile implicite din fluxul de activități. Și, dat fiind contextul, nici echipele nu-și mai îndeplinesc eficient îndatoririle. Managerii dau vina pe ele, ele blamează, la rândul lor, managerii și, în final, mulți visează să emigreze. Am dat-o în altceva. Reiau.
Ce ai de făcut dacă suferi de AP? Să nu crezi în gândurile negativiste sau interpretările catastrofice de moarte iminentă, care îți sunt transmise de creierul tău ca și cum are o emisiune la tv sau radio. Te asigur că nici nu vei muri, nici nu vei leșina. E un pic imposibil dacă te bucuri de aceiași fiziologie ca mine și ca toți ceilalți homo sapiens. Dar această intervenție e una pur cognitivă. Privești la gândurile tale fără să mai crezi în ele, deoarece nu sunt decât cuvinte care apar în ecranul minții asemeni subtitrării de la filme. Creierul interpretează eronat senzațiile de puls crescut, întrucât a fost instruit să creadă că, atunci când pulsul crește, prin apropiere stă un prădător sau o furtună se apropie. E semn de pericol, strigă în gura mare a ta amigdală (pentru necunoscători: o structură neurală, în forma a două migdale, pitulată-n mijlocul creierului). Evident că o ia razna când nu percepi niciun pericol concret. Ei, dar simbolic, avem o altă poveste.
Pericolul modern e de natură simbolică. Lucrează pe nivelul simbolic al minții. Și cum cuvintele sunt strâns conectate la stări emoționale, iată cum reacționezi. La perceperea simbolică a unui posibil pericol, corpul intră rapid pe modul luptă sau fugi. Dar cu cine sau cu ce să lupți? De cine sau de ce să te ferești și să fugi? Această lipsă de răspuns poate provoca spaimă până și-n cele mai robuste psihologic persoane. Fără un excelent control executiv, dat fiind un cortex prefrontal bine antrenat (aici, bicepșii și trapezul nu prea ajută), cu ușurință poți fi copleșită de spaima unui pericol de viață și moarte, necunoscut și iminent! Necunoscut pentru unii, căci pentru alții, pericolul e asociat unei persoane de la locul de muncă, de obicei, șefe (sau șefi) care abuzează (și manipulează) de complianța unor subordonați și exploatează lipsa de răspuns asertiv din partea acestora.
Cum poți ajuta o persoană cu AP? Oamenii au creat diverse tehnici. Unele ajută pe unii, dar nu și pe alții. Să umbli cu punga la gură, o tehnică din istoria psihologiei clinice, mi se pare caraghios, având în minte imaginea unei persoane care crede că nu are aer, iar punga, prin umflare și dezumflare, dovedește existența aerului. Vizualizările stânga sus, jos, dreapta, stânga pe ecran mental și alte giumbușlucuri de prin NLP? Gânditul pozitiv? Respirația conștientă? O constelație familială? Nu există dovezi pentru niciuna.
Terapia bazată pe conversație (evidence-based) poate ajuta, dar numai dacă clientul schimbă anumite rutine comportamentale care favorizează apariția AP. Dacă nimerești la un terapeut bun, vei rezolva problema AP pe durata a 4-6 ședințe (în medie). Totuși, fondul problematic rămâne, iar asta înseamnă stilul de viață ce poate favoriza ulterior și alte AP. Cine nu introduce schimbări în stilul de viață, are șanse bune să revină la cabinetul de psihoterapie, dar, sigur, după ce se satură de xanax-ul prescris de medicul psihiatru.
Deci, lăsând gargara, Seramis, cum să scap pentru totdeauna (n-o lua ad litteram) de atacurile de panică?
Răspunsul e evident și nu e un secret. Am aflat de un studiu experimental (crossover design), publicat în Journal of Psychiatric Research, pe care ți-l voi povesti și ție, cursanții de la ACT știu deja, în următorul articol ca să-ți servească drept supliment motivațional.