Nu am invatat despre Iubire, citind despre ea, si nici macar filosofand pe marginea ei. Oricare maxima auzita ori citita dupa cum nici un eseu ori lucrare filosofica nu mi-au fost de folos, nu mi-au sporit intelegerea fenomenului inefabil si emotiei intense ce ne cuprinde cand auzim de iubire si dragoste. Cred ca putem lectura sute de pagini scrise elegant, retoric, argumentat ori romantic si plastic pe tema iubirii ca dupa incheierea lecturii sa nu-ti ramana nimic, poate in cel mai fericit caz doar o intelegere fulguranta, un sens volatil, efemer a ceea ce este Iubirea. Sunt norocos, caci nu mi-am irosit timpul cu zadarnicia unor lecturi, invatand (din nou, avand noroc!) prin experienta si comunicarea cu oameni iubitori (indragostiti de “inflorire”) ce este iubirea. Fiind un elev silitor, am invatat cu constiinciozitate nu doar despre iubire. N-as fi invatat fara a fi dedicat acestui proiect, implicat pana-n maduva oaselor intr-o serie de actiuni orientate cu sens implinitor pentru mine, dar sper, si pentru ceilalti mai tineri decat mine, uneori chiar mai in varsta. (pentru posteritate: din moment ce iubirea mi-a patruns in maduva oaselor, las cu limba de moarte ca moastele-mi sa-mi fie venerate ca ea, iubirea devenita sfanta, sa curga liber si neimpozitata, doar cumparata cu donatii pentru scoala de gandire critica! Pax vobiscum.:)))
Iubirea are limite? Da, cand manifesti iubirea pentru orice (lucru, fiinta, idei, concepte, valori) este de preferat sa o faci cu inteligenta. Iubirea fara limite este iubirea unui eu adolescentin pe care unii adulti o simt, atunci cand sunt indragostiti de un nou partener. Acesti adulti in termeni metaforici, orbesc si, astfel, orbecaie! Emotia iubirii este pentru ei dezorganizatoare, coplesitoare. Viata lor devine aproape un haos.
Maturitatea iubirii este atunci cand te poti indragosti, fara ca experienta iubirii sa-ti copleseasca alte zone ale propriei existente. Fiind matur, poti exercita un oarecare control (observa, te rog, un oarecare, caci nu te pui cu hormonii!), nu asupra excitatiei tale (pe nivelul fiziologic) si emotiei de dragoste (din plan psihologic), ci asupra actiunilor impulsionate de acestea. Experienta indragostirii nu te pune in cap, desi poti recunoaste ca esti usor exaltat(a) si iti poti permite sa i te abandonezi. Te poate impulsiona sa faci unele tumbe, dar nu sa stai in cap sau sa pici cu forta newtoniana intransul ca sa crezi ca viata ta e o epifanie a lui Shiva ori Dumnezeu in timp ce-si fac somnul de dupa-amiaza. Tu simti dragostea. Emotia ta este conectata la ceva dinafara ta (ca sa nu ramanem in zona mistica, ceva-ul se refera la “ facem si noi niste copii?”). Daca iubesti ceva-ul, vei cauta sa-l cunosti, mai precis, sa-i cunosti nevoile, dorintele, aspiratiile astfel incat sa-l poti sprijini. El urmeaza sa si le implineasca. N-o vei face tu, sa ne intelegem. Nu e cazul sa-l infantilizezi pe acela pe care-l iubesti. Este altceva, daca el (ea) nu poate, din motive obiective (are un handicap). In aces caz, in care te-ai hotarat sa-l iubesti, iubirea ta a devenit spirituala. A transcens planul in care doar cautai sa(-i) faci niste copii (copii ale genelor!). Desigur, ca transcenderea e o smecherie cu tichie a creierului (proiectata de gene) ca voi sa va tineti companie asigurand sanse mai mari de supravietuire (si reusita) progeniturii (purtatoare de copii ale genelor). Totusi, dupa cum stii, exista relatii incarcate de iubire, fara ca miza sa fie propagarea genelor.
Un alt om “vrea” dinlauntrul sau sa creasca, sa fie un om mare (“cu scaun la cap”), capabil de a-si autoregla propria viata conform unor teluri alese independent. Aproape orice om cauta sa devina o fiinta autonoma, conform teoriei autodeterminarii (1995) din psihologia motivationala. Il poti ajuta, adica poti sa-I oferi sprijin o vreme, fara a-i deveni o carja ori scaunul cu rotile. Manifesti iubire cand simti asta. Nu din obligatie, din datorie, decat daca esti mamica unui pui de om, cand vrand-nevrand trebuie sa ai grija de urlatelul zgubilitic, sau cand tu ai ales si ti-ai asumat asta fata de o persoana semnificativa emotional.
Ne putem angaja in acte de iubire, motivati fiind fie datoria morala, fie de experienta emotionala a iubirii fara a fi motive mutual exclusive. E de la sine inteles, ca o datorie morala pentru iubire poate fi sprijinita de experienta emotionala a iubirii, iar daca e lipsita de ea, se prea poate sa devina o corvoada. Oferi iubire, pentru ca o simti din viscerele tale cum da navala afara inspre altul, dar si pentru ca exista o valoare morala, o regula asumata in “contractul” cu un altul (care poti fi chiar tu!). Insa, cum poti face toate astea intr-un fel inteligent?
Dupa mintea mea (banuiesc ca si a ta), iubesti fara inteligenta cand raspunzi unor nevoi din mintea ta, nu a lui (a ei), cand cauti sa-l sufoci cu grija, cu afectiunea ta, cand te sacrifici, cand esti intruziv(a), cand sabotezi orice initiativa, orice schimbare a celuilalt, cand ii limitezi spontaneitatea, cand cauti sa-l schimbi, pentru ca-l vrei altfel. In mare fie spus, iubesti fara inteligenta, cand incerci sa-l modelezi dupa chipul si asemanarea ta, pentru ca ai devenit dumnezeul din universul relatiei voastre. Da, da, in spatele acelor actiuni asa-zis iubitoare, troneaza un zeu, o zeita! (Cand ma gandesc la zeul crestin si la sintagma “dupa chipul si asemanarea sa” din momentul creatiei pot crede despre acest personaj divin ca este tulburat narcisic.). Prin urmare, urmand principiul tertului exclus, putem iubi inteligent, atunci cand cream conditii ca celalalt sa fie asa cum este si cautam sa-l incurajam si sa-i cream circumstante (in mod concret) ca sa fie asa cum isi doreste (in termeni realisti) sau, metaforic zis, “sa infloreasca” chiar si intr-un fel in care tie, iubitorul, sa nu-ti fie pe plac! Iar tot acest demers iubitor, dar si inteligent, cere din partea ta (a mea), cand esti angajat(a) in actul iubirii, o valoare morala si care se cheama… Na, ca am uitat! (nu intamplator!).