“Uneori, viata devine mult mai complicata decat ne dorim. Si oricat de mult ne-am dori, ne simtim neputinciosi in dorinta noastra de a schimba ceva. Ne simtim fara radacini si nu indraznim sa credem ca putem avea aripi. Este insa important sa stim, chiar daca suntem acaparati adesea de suferinta, ca sufletul nostru stie si alta cale.”
Platitudini… spirituale. Asa incep anunturile pentru ateliere de dezvoltare personala. Urmeaza, in curand, un atelier cu “radacini si aripi”, tulpini si frunzulite, mugurasi, pistil, stamine, stalagmite si stalactite, ţepi şi tuberculi, bine mă opresc şi zi-mi, te rog, ce cuvinte nu se potrivesc acestui lanţ asociativ? Bag de seamă că sufletul tău ştie o altă cale, despre care banuiesc că e una diferită de cea a suferinţei. Mda, calea iertării şi iubirii! Îmi trâmbiţă o voce heruvimică în trompa lui Eustachio. Ce anume îţi poate fi de ajutor ca să dai peste această cale?
“Metoda constelatiilor familiale ne imputerniceste sa iesim din povestile si perceptiile pe care le cream despre vietile noastre si sa avem acces la adevarul sufletului.”
Eşti împuternicit prin metodă, după cum afirmă autoarea, să pătrunzi (poftim, verb!) la adevărul sufletului. Odată ce ai pătruns aici, în adevărul sufletesc eşti (aproape) vindecat. Constelaţia familială este o metodă inventată de Bert Hellinger, un psihoterapeut de origine germană, interesat sincer de vindecarea sufletului, care, îmi imaginez eu, avea revelaţii contemplând constelaţiile de pe bolta cerească. În esenţă constă într-un joc dramatic între diferite personaje, membrii familiei extinse, interpretate de membrii grupului pentru cel care caută să-şi rezolve problema. Premiza este că viaţa şi greutăţile unei persoane sunt datorate unor traume trangeneraţionale din familia sa. Te prezinţi şi-ţi declari problema, numeşti membrii familiei şi alegi colegi din grup care să joace personajele familiei implicate. Demersul are loc sub îndrumarea profesionistă a unui ochi de expert (din ajna chackra, of course!) în dinamica familială. Dacă tu reuşeşti să repari (cu iertare şi acceptare, lacrimi de bucurie, tristeţe şi revelaţii fulgerătoare) relaţiile din sistemul familial, vei dobândi cu puţină bunăvoinţă din partea Spiritului (călăuza ta din cealaltă lume) şi în funcţie de misiunea ta pe acest pământ o viaţă mirabolantă. E de la sine înţeles pentru orice dovleac gânditor din vârful lobilor frontali că nu poţi trăi o viaţă minunată de la A la Z, decât dacă nu cumva eşti un zeu, un înger, un heruvim incognito ivit printre muritori. Tautologia este fructul hrănitor pentru raţiunile unor astfel de metode terapeutice precum şi pentru cea luată acuşica în colimatorul critic (şi sarcastic, căci nu mă pot abţine, nu mă pot controla, inhiba, opri cenzura, pfiuuu!).
Ca să (ne) înţelegem cu tautologia la care adăugăm un bias colosal de confirmare, lucrurile se petrec după cum urmează, în realitatea de acum, ştiută, ca fiind trucată. Tu ai participat şi deja ai lucrat o problemă în cadrul unui atelier de constelatii familiale sub îndrumarea atentă şi caldă a unui terapeut impreună cu participarea suportivă a membrilor grupului. Însă, în viaţa ta, care are prostul obicei să curgă spre înainte, apar alte probleme şi dileme, unele nefericite. Evident, că nu ţi-ai lucrat toate problemele, iar cea lucrată poate că nu s-a încheiat cu o deplină şi profundă (din toate măruntaiele!) iertare şi iubireee! Tu te întrebi aşa: De ce mă confrunt cu o astfel de situaţie? În familia mea, s-a întâmplat ceva aproape similar. Un eveniment – rădăcină (în generaţiile familiale) există în trecut şi este relevant pentru situaţia mea actuală de viaţă în care sunt (sau mă zbat, după caz). Cum s-a transmis “boroboaţa” lui buni la tine, draga mea? Pe canalele sufletului, zice-se, căci tu trebuie să plăteşti pentru boroboaţa ei (n-ai decât să te simţi culpabilă). Ceea ce este echivalent cu situaţia nefericită, aparent similară cu a lui buni, picată într-o relaţie (nu f… !) amoroasă cu nu-ş care “latifundiar”(probabil, în tinereţea ei), în care te afli (ai şi tu un şef tiranic, care te freacă la ridiche, probabil, hotărât să-ţi facă copii). Grosso modo, aşa zice teoria din spatele bazaconiei psihoterapeutice de sorginte nemţească, care, iată, o mai sfeclesc şi ei, nemţii, făloşi la capetele luminate oferite filosofiei occidentale.
În spiritul (doar o figură de stil) unei polemici imaginate acum, mă adresez ţie, o susţinătoare a metodei.
“De ce eşti tu în această situaţie “fără ieşire” care te face să suferi? Pentru că am o trauma în sistemul familial extins şi dinamica familială este blocată. De unde ştii asta? Deoarece, mă aflu în această situaţie nefericită. Şi, prin urmare, există un eveniment traumatic în istoricul transgeneraţional al familiei mele”
Urmează, la cerere, să-mi oferi dovezi incontestabile (sub efectul insidios al biasului de confirmare), care sprijină concluzia raţionamentului de mai sus. Da-mi voie s-o fac pe deşteptul şi să te informez că o tautologie este mereu (considerata ca) adevărată (studenţii mei ştiu, nota bene!). Teoria pe care se sprijină metoda constelaţiilor familiale este mereu adevărată, adică nu este falsificabilă! Prin urmare, o putem pica la examenul gândirii ştiinţifice şi trata-o ca pe o teorie speculativă, aş zice eu, based on nothing (şi sunt un finuţ), pentru că spre deosebire de alte speculaţii (argumentate logic şi consistente cu dovezi oferite de alte discipline ştiinţifice) este fundamentată dintr-o perspectivă dualistă (suflet-corp) pe studii de caz, care, să-ţi reamintesc, nu sunt dovezi de încredere, ci doar ocazii pentru formularea unor ipoteze testabile. Dar cui să-i pese? Unor zărghiţi de teapa mea, care n-au altceva mai bun de făcut, când ar putea şi ei să creeze o constelaţie familială ori măcar să se zgâiască la cerul înstelat, sperând la un adevar sufletesc transmis cuantic de Sufletele Superioare dinspre Orion şi Câinii dumnealui.