Astăzi, am pregătit pentru tine o demonstrație la teoria personalității a lui Carl G. Jung[i]. O concepție psihologică foarte răspândită (de altfel, intuitivă) e că fiecare om are o parte întunecată în personalitate, iar reacțiile emoționale de acceptare/respingere vizavi de alți oameni dau măsura acceptării/respingerii de sine (ale acestei părți întunecate).
Dacă e să ne luăm după Jung, fiecare dintre noi are o parte a personalității care ni se pare repulsivă, amenințătoare și înspăimântătoare în așa măsură încât refuzăm să-i acceptăm existența înlăuntrul nostru. Pentru că o respingem, ea se separă de identitatea conștientă și se coagulează într-o zonă inconștientă numită de Jung ”Arhetipul Umbrei”.
Astfel, umbra e partea întunecată a personalității și e compusă din tot ceea ce urâm sau ne temem vizavi de noi înșine. Pentru că nu recunoaștem umbra ca parte din noi, atunci o proiectăm asupra altor persoane. Jung teoretizează că atunci când noi simțim o puternică aversiune față de anumite persoane, răspundem probabil la acele atribute pe care le disprețuim sau respingem în noi înșine.
Acuma, te invit să facem un exercițiu. Dintr-o perspectivă jungiană, exercițiul te ajută să explorezi propria-ți umbră. Mai întâi, te rog să te gândești la o persoană pe care o disprețuiești, care îți e profund antipatică. Fă o listă cu adjectivele care o caracterizează.
Nu sări la următorul pas, fiindcă exercițiul nu va avea impact. Ai încheiat lista? Bine. Urmează să completezi cu adjectivele din listă următoarele fraze:
- ”Mă tem că sunt… ”;
- ”Mă tem că o parte din mine este… ”;
- ”Urăsc faptul că, adânc în mine, sunt… ”;
- ”Disprețuiesc la mine că sunt… ”.
Spre exemplu, dacă ai pe listă cuvântul ”nesigură”, vei completa fraza ”Mă tem că sunt nesigură”. Iar acum, citește cu voce tare fraza și observă ce simți când te auzi. E foarte probabil să experimentezi un soi de disconfort.
Dar ce demonstrează asta? Ne arată adevărul afirmației tale? Dintr-o perspectivă subiectivă, asta poate fi interpretat ca o validare a teoriei jungiene a umbrei. De altfel, un jungian (persoana identificată cu teoria jungiană) îți va argumenta că un enunț te va răscoli emoțional doar dacă ți-a atins o coardă sensibilă, adică un aspect din personalitatea ta față de care ai repulsie sau te temi. Și cu cât vei simți un mai mare disconfort cu atât putem crede că ai fost atinsă în „adevărurile dureroase” ale personalității tale.
Și dacă nu e așa? Să recunoști un adevăr dureros implică, prin definiție, trăirea unui disconfort. Dar la fel se întâmplă în cazul unei false acuzații! Atât adevărul dureros, cât și falsa acuzație produc experiența disconfortului (principiul cauzalității multiple). În consecință, mai putem discerne adevărul sau falsitatea numai pe baza a ceea ce simți?
E ceea ce simți (experiența emoțională) un instrument pentru a discerne veridicul de fals? Sau pentru ceea ce e corect sau greșit? Dacă simți, trebuie să fie ceva adevărat? Evident, nu. Nu poți discerne cu necesitate veridicul/falsul pe baza sentimentelor. Să crezi că experiența confortului/disconfortului dă măsura veridicului/falsului înseamnă s-o comiți grav.
În contextul psihoterapiei, există terapeuți care practică eroarea cu clienții lor, adâncindu-le, astfel, suferința (ca aceștia să aibă o și mai mare nevoie de terapeut?). Ei își verifică acuratețea interpretărilor pe baza reacțiilor emoționale (sau lipsei) ale pacientului. Terapeuții de orientare psihodinamică sunt cei mai expuși riscului din motive evidente (procedeul de bază e interpretarea a tot ce visează, spune, simte și face pacientul).
Sper să rămână vigilenți că interpretarea poate fi deranjantă pentru client, deoarece poate fi adevărată, dar și pentru că poate fi falsă! Dar, ei nu greșeșc, deoarece își notează și fac o poveste coerentă ca să-și confirme interpretarea inițială? (biasul de confirmare).
Să vedem câteva exemple. Un analist jungian sau un terapeut psihodinamic (în special psihanalist) va risca următoarele interpretări (mai puțin când un trabuc e doar un trabuc, după cum îi împacă tata Freud):
- aversiunea față de un homosexual drept semn al reprimării tendinței homosexuale.
- visul unui bărbat în care își cultivă grădina de la țară ca simbol pentru dorința inconștientă de a copula cu mama.
- aspirația unei femei pentru o poziție de director executiv ca simbol al invidiei de penis reprimată.
- Prudența în preajma unui grup de romi devine teama față de propria tendință cleptomaniacă.
- Repulsia față de un șef irațional sugerează disprețul față de propria iraționalitate neacceptată și reprimată în umbră.
- Anularea ședinței devine dorința inconștientă de a-ți pedepsi terapeutul.
- Solicitarea concediului de creștere din partea tatălui devine semnal pentru dorința inconștientă de a fi femeie, deci o confuzie a identității de gen.
Și lista poate continua aproape la nesfârșit, întrucât orice poate fi conectat (semantic) cu orice și, astfel, să fie creată o poveste care explică te miri ce. (Ce te hâțâi așa? Nu faci față confruntării? Cauți echilibrul în viața ta? Simți nevoia de siguranță când ești confruntată cu adevărul dureros?)
Locul teoriei jungiene a umbrei e la coșul de gunoi al psihologiei. Oamenii pot avea simpatii și antipatii, pot fi atrași unii de alții sau se resping nu pe bază de umbre ale personalității. Literatura empirică a psihologiei sociale susține că atracțiile interpersonale se întâmplă pe baza următoarelor variabile: efectul de proximitate (pe principiul vecinului), similaritate, simpatia manifestată reciproc și atractivitatea fizică. Iar în funcție de stereotipii culturale și prejudecăți, de care suntem semiconștienți, manifestăm simpatii și antipatii, toleranță și intoleranță, aversiune și acceptare vizavi de alte persoane.
Nu există un ceva magic, denumit arhetipul umbrei, pitulat în inconștient, care să ne cauzeze atracții/respingeri în relațiile sociale.
[i] Levy, D.A. (1997). Tools of Critical Thinking. Metathoughts for Psychology. Long Grove, Illinois: Waveland Press, Inc.