Diseară am întâlnire cu un grup de oameni curioși și deschiși la experiențe inedite (la cursul Act). Câteodată îmi place să șochez și azi e una din acele zile. Cum ar fi să te încrezi în următoarea idee?
Mintea/activitatea mentală e o iluzie. Tot ceea ce gândești, fantazezi, scenarizezi, îți amintești sau vizualizezi e o iluzie colosală. Nu există ca un fel de ”entitate” acolo în capul tău. E la fel de iluzie pe cât este soarele care răsare și apune. (Realizezi de câte belele scapi dacă accepți prin toată pielea această idee?)
Dacă mintea e o iluzie, la fel cum e răsăritul/apusul, mai poți crede în gânduri? Nu poți crede că răsăritul există realmente. Stai dis-de-dimineața pe plajă și urmărești contemplativ cum discul soarelui se ridică din apele mării. Nici prin cap nu-ți trece gândul că e o iluzie. Răsăritul (la fel apusul) există ca fenomen din perspectiva subiectivă a unui observator aflat pe pământ.
Mutându-ne în psihologie, lumea mentală din capul tău există doar din perspectiva subiectivă a unui observator. Ea nu există pentru un observator din afară. Această lume pare reală, dar nu este decât o aparență. E la fel de reală pe cât e răsăritul sau reflexia ta dintr-o oglindă.
Când ai amintiri, scenarii din viitor sau despre anumite persoane, comparații și judecăți vizavi de performanțele tale, rămâne să-ți chemi în ajutor analogia de mai sus. Numai că natura iluzorie a minții nu poate fi înțeleasă complet, ci doar parțial prin analogii și metafore. E necesară experiența ei. (Aici mă despart de modelul cognitiv clasic).
Intervine practica meditației. Ea are la bază următorul principiu. Că ceea ce observi (interior) se schimbă, dar perspectiva din care observi rămâne neschimbată. Odată ce observi (interior) cum producțiile mentale se schimbă spontan sau arbitrar, descoperi experiențial natura iluzorie a minții (aparența). E simplu, într-adevăr. Nu sunt necesare mii de ore de stat în lotus prin ashramuri și retreaturi.
Din moment ce ai de-a face cu o iluzie, devine nebunesc să vrei s-o schimbi, să acționezi asupra ei și s-o faci mai altfel decât este. E ca și cum încerci să-ți retușezi cu markerul imaginea din oglindă. Devine inutilă strădania de a modifica conținuturi mentale sau poveștile din cap. Mai ales că unele sunt îndărătnice, rezistă la schimbare.
Ești conștientă că povestea e o aparență. Nu ești povestea minții. Nu te definește la fel cum nu te definește apusul de soare. Nu spune nimic despre tine aparența apusului de soare. Dar, vai! Cine mai ești tu? Mai ești povestea din capul tău? Aparența? Imaginea? Reflexia? Nu prea. Te-ai eliberat de ea, iar ceea ce te definește este ceea ce faci, zi de zi, și încotro te îndrepți. Apropos, încotro? Și se întâmplă să te cam împiedici de ”poveștile din cap”? (Câțiva oameni înțeleg ce spun).